Blogul Reactionarii: „Autoritate fără Dumnezeu se poate. Însă ar trebui să ne fie frică de ea. Dumnezeu recomandă. În schimb statul devenit dumnezeu impune”

de Reacționarii, Reactionarii.home.blog

Faptul că libertatea implică responsabilitate este un adevăr atât de des repetat încât a devenit clișeu; asta nu îl face, însă mai puțin adevăr.

Dar ce înseamnă responsabilitate? În două vorbe spus, responsabilitate înseamnă “să  nu faci rău”.

Prin urmare, responsabilitatea care dă formă fluidului libertății, albia care-o îndiguiește și-i dă sens, este o categorie morală: când vorbim despre a nu face rău, vorbim despre ce e rău și ce nu, despre bine și rău, deci despre morală.

În termeni seculari moderni, libertatea este un atribut înnăscut și un instrument (poate fi utilizată pentru atingerea unui rezultat), morala îi e un regulament de utilizare, scopul fiind acela de a se ajunge la starea de maximă satisfacție – o noțiune al cărei cuprins e determinat oarecum de o anumită definire a binelui.

În termeni creștini, libertatea este un dar al lui Dumnezeu, iar morala un ghid al legii pe care e clădită lumea, ambele fiind instrumente menite să slujească scopului mântuirii și dobândirii asemănării cu Dumnezeu.

Dar morala nu se poate naște din nimic și de la sine și nici nu-și poate realiza funcția sa ordonatoare sau rezista în timp dacă nu este însoțită de autoritate. Fără autoritate, legea morală nu e posibilă.

Autoritatea este prin definiție exterioară subiectului căruia se adresează (individului).

Autoritatea este fie una transcendentă (morala e acceptată și recunoscută ca având un izvor divin), fie cea impusă de cel care conduce comunitatea – statul.

Atunci când, într-o societate care se definește creștină, se acceptă izvorul divin al moralei, autoritatea pe plan secular este partajată între Dumnezeu – recunoscut și temut ca legiuitor transcendent – și stat, ca agent al conservării valorilor morale ale societății. Statul va avea puterea de a sancționa juridic în virtutea delegării acestei prerogative de către societate, care însă e cea care acceptă a priori grila morală și axiologică în cadrul căreia acționează apoi statul; Biserica, în schimb, nu are vreo prerogativă în ordinea seculară: ea poate face numai recomandări celor care doresc să-i aparțină sau să o urmeze și poate sancționa doar în cadru canonic și numai celor care se supun sancțiunii – în cel mai rău caz neascultărorul va fi exclus din Biserică.

Atunci când Dumnezeu este negat, absența autorității Sale de la baza moralei sociale se cere suplinită: cel care-I va ocupa locul va fi statul, ce nu va mai împărți de acestă dată autoritatea cu nimeni; nu va mai fi simplu gardian delegat al valorilor societății. Cu timpul, cea forțată să se modeleze după cum vrea statul va fi societatea și nu invers, chiar dacă statul va trebui să-și negocieze abil ascendentul de putere cu societatea. Astfel, se deschide drumul către statul totalitar.

Prin urmare, logica ar fi următoarea: libertate fără responsabilitate, fără morală, fără autoritate și fără Dumnezeu, nu se poate.

Autoritate fără Dumnezeu se poate. Însă ar trebui să ne fie frică de ea.

Iar libertatea fără Dumnezeu va ajunge în timp să se autodevoreze, pentru că pierde cu timpul armătura responsabilității ce decurge din singura morală cu autoritate legitimă.

Dumnezeu (prin Biserică) recomandă, nu impune – tocmai pentru că ne-a dăruit dintru-nceput libertatea. Biserica, atunci când statuează un comportament ca fiind rău/greșit, o face doar pentru a ierta pe cel care greșește, dacă acesta cere iertarea; dacă nu, îl așteaptă să o facă până în ultima clipă.

În schimb statul devenit dumnezeu impune, nu recomandă – pentru că altă autoritate decât cea a monopolului forței – manu militari – nu are.

Sursă foto: aici.