criza de sarcinăMarşul pentru Viaţă

„Femeile sunt mai puternice decât avortul”: Mărturia lui Kaylee Stockton, Students for life, SUA / Revista „Pentru viață” nr. 13, Primăvara 2024

La Marșul pentru Viață Washington 2024 mi-a atras atenția o tânără care venise cu copilul ei și purta o pancartă pe care scria: „They told me I couldn’t be a successful teen mom so I’m proving them wrong” („Mi-au spus că nu pot fi o mamă de succes, așa că îi contrazic în faptă”). La sfârșit era trecut numele: Kaylee Stockton. Iată povestea ei:


Când am aflat că sunt însărcinată, m-am gândit că viața mea s-a terminat. Aveam 18 ani și eram proaspăt absolventă de liceu, nu aveam un loc de muncă și habar nu aveam cum aș putea crește un copil. Totuși, nu aveam nicio îndoială că voiam să fiu părinte.

Deoarece eram deja implicată în mișcarea pro-viață și biserica mea făcea donații pentru centrele de resurse pentru sarcină, eram familiarizată cu centrele de resurse pentru sarcină locale. Mi-am făcut programare la unul înainte de a spune cuiva. Centrul a precizat extrem de clar că nu recomandă avortul, ci doar oferă informații despre el.

Când m-am dus acolo, am făcut un test de sarcină și mi s-a dat o hârtie cu toate opțiunile în cazul în care rezultatul ar fi fost pozitiv: creșterea copilului, adopția sau avortul. Le-am spus că aleg să cresc copilul și am discutat despre o rețea de sprijin pentru mine, despre ce aș avea nevoie pentru a avea succes etc.
Asistenta a confirmat că eram însărcinată și s-au asigurat că mă simt bine după ce am aflat vestea, oferindu-se să mă ajute să le spun celor dragi și programând o ecografie pentru săptămâna următoare. Am plecat simțindu-mă puternică pentru decizia pe care o luasem.

Însărcinată? Suntem alături de tine. Sună acum la 0800.070.013

Tatăl meu este pro-viață. Când i-am trimis tatălui meu un mesaj cu vestea, a reacționat mai bine decât mă așteptam, dar a început imediat să discute despre finanțe și despre cât de dificilă ar putea deveni viața mea.

Curajul meu s-a transformat încet-încet în teamă. Mama mea e pro-alegere. Când i-am spus, a crezut la început că mint și m-a întrebat: „Sunt destul de sigură că avortul nu mai este în discuție, nu-i așa?”. Când i-am explicat că îmi păstrez copilul, mi-a spus că îmi va susține decizia.

Prietenului meu nu i-a fost atât de ușor. Mi-a spus că părinții lui au crezut că mă prefac. Acest lucru m-a șocat. Am fost tristă și furioasă că experiența mea foarte reală și înfricoșătoare nu însemna nimic pentru ei. Le-am propus să asiste la programarea mea pentru ecografie, dar nu au fost interesați.

M-am dus la programare speriată, singură și cu grețuri. Eram, de asemenea, măcinată de frică, așteptând rezultatele. Când au întors ecranul spre mine, am putut vedea un punct mic, alb, care pâlpâia pe ecran; mi-au explicat că erau bătăile inimii copilului meu. Lacrimile mi s-au rostogolit pe față.

M-am simțit mai puțin singură; sarcina nu mai era doar o idee, pentru că îmi puteam vedea copilul. Eram deja de îndrăgostită. Am făcut fotografii la ecografie și un filmuleț cu bătăile inimii copilului. Prietenul meu a fost incredibil de preocupat de ce a văzut și i-a păsat cu adevărat. Familia lui nu a vrut să se uite la ele.

Am programat imediat întâlniri cu un ginecolog și cu pastorul de la biserica mea, rugându-l pe prietenul meu să participe la ambele. La biserică, pastorul și prietenul meu m-au încurajat cu tărie să aleg adopția, în ciuda faptului că am fost fermă pe poziția că vreau să cresc eu copilul. M-am simțit ciudat și, pe măsură ce întâlnirile au continuat, au început să pună presiune pe mine.

Nu erau singurele persoane de la care auzeam aceste lucruri. De la susținători ai avortului, la creștini și la oameni care se consideră pro-viață, am auzit aceleași lucruri: „Ești prea tânără. Vei regreta această decizie. Nu poți face asta”.

Am avut dezbateri cu mulți susținători ai avortului, iar aceste afirmații sunau straniu de asemănătoare cu cele din discuții; principalul argument era că femeile nu sunt suficient de puternice pentru a crește un copil a cărui concepție a fost neplanificată. Cultura morții are o asemenea influență asupra societății de astăzi, încât toată lumea este captivă minciunilor pe care le spune – până la punctul în care încearcă să convingă o mamă care vrea să-și păstreze copilul să nu facă asta.

Mi-am ascuns îndoielile și temerile pentru că știam că oamenii care nu aveau încredere în mine le vor folosi împotriva mea, dar îndoielile mele au devenit tot mai puternice pe măsură ce sarcina a continuat. Tatăl meu a decis că locuința lui nu ar fi cea mai bună pentru a-mi crește copilul, dar că m-ar ajuta cu facturile oriunde m-aș muta. Stresul de a mă muta și de a trăi singură pentru prima dată nu a făcut decât să-mi sporească îndoielile.

Presiunea de a renunța la copilul meu a apărut în cele din urmă și de la prietenul meu. La sfârșitul primului trimestru, am primit un mesaj în care îmi spunea că nu mai dorește o relație. Am avut inima frântă, iar îndoielile au depășit complet orice altă emoție. Știam că, dacă exista vreo șansă de a-mi crește copilul, trebuia să locuiesc cât mai aproape de mama mea.

Pe măsură ce sarcina mea continua, mă simțeam tot mai singură. La fiecare programare, vedeam femei înconjurate de rețeaua lor de sprijin. Eu eram mereu singură. Cu cât mă apropiam mai mult de momentul nașterii, cu atât mă îngrijoram mai mult că s-ar putea să trebuiască să nasc înconjurată de străini. Stresul și emoțiile dureroase au dus la complicații ale sarcinii.

La 22 de săptămâni, m-am simțit îngropată în îndoieli și m-am gândit la avort. În Arizona, la acea vreme, avortul era legal până la 24 de săptămâni (aproximativ cinci luni și jumătate). Chiar m-am gândit la asta și m-am programat la o consultație.

Cu toate acestea, convingerile mele creștine și pro-viață au făcut ca eu să nu mă duc la programare. Știam că bebelușul meu este viu, uman și că ar fi greșit să îl omor. Știam, de asemenea, că sunt suficient de puternică pentru a-l naște. Am hotărât că nu mă voi mai lăsa hărțuită ca să mă îndoiesc. Am rupt legăturile cu oamenii care mi-au otrăvit mintea spunând că ar fi mai bine să nu-mi cresc copilul și să aleg să nu mă complic.

Pe 17 iunie 2022, am născut un băiețel sănătos. Auzindu-l cum plânge, am început și eu să plâng și, pentru prima dată de când eram însărcinată, au fost lacrimi de fericire. Este cel mai minunat bebeluș și tot ceea ce conta acum era el. Sarcina nu a fost ușoară, dar răsplata este mult mai mare decât orice ți-ai putea imagina vreodată.

M-am luptat cu mine să pot spune multe părți din această poveste. Adesea mă gândeam că gândurile pe care le aveam făceau ca poziția mea pro-viață să fie invalidată. Acum știu că este exact invers. Sarcina este frumoasă și grea, iar viața copilului are valoare. Niciun gând pe care l-am avut nu a schimbat asta.

Mă uit la chipul copilului meu și văd persoana frumoasă pe care am purtat-o în corpul meu în tot acest timp și cunosc adevărata putere pe care o au toate femeile și mamele: tăria.

Femeile sunt mai puternice decât ceea ce ne spune cultura morții. Femeile sunt mai puternice decât avortul.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button