Silviu Dancu, scriitor: „Corectitudinea politică este triumful ideologic al urii generalizate”

de Silviu Dancu, Facebook

X este intolerant cu persoanele de o anumită orientare sexuală.
Y este intolerant cu persoanele de o anumită etnie.
Z crede că femeile ar trebui să fie mai degrabă domestice, că dimensiunea lor maternă ar trebui să prevaleze în fața celei de persoană care are o carieră.
Lista e lungă. Foarte lungă. Ne vom opri doar la aceste exemple, celelalte fiind variațiuni pe aceeași temă. În plus există și cei care prezintă mai toate intoleranțele posibile. Doar că nu în mod necesar cineva care are o intoleranță, o are și pe cealaltă.

Corectul politic sau progresistul activist luptă împotriva lui X, Y și Z. El este cel care crede în dreptate pentru marginal, discriminat, defavorizat etc. Prin urmare va fi mereu încordat împotriva majoritarului, favorizatului etc.

”Intoleranță față de intoleranță” nu este doar o sintagmă. Este o datorie. O obligație doctrinară. O dogmă. Progresistul o asumă ca pe un apostolat.

Nu e treabă ușoară. În fond, există nuanțe. Să ne gândim că poate X sau Z sunt membri ai etniei pe care o urăște Y. Sau poate că Y este membru al comunității a cărei orientare sexuală este detestată de X. Lucrurile se complică. Minoritățile tind să se întrepătrundă, să se suprapună, să iasă din limitele seci ale statisticilor și să se contopească precum lichidele care ies din ”recipientele” categoriilor de laborator și se amestecă entropic într-un spațiu intermediar, incontrolabil.

Progresistul luptă pentru fiecare în parte, dar trebuie să se confrunte cu situația în care intoleranța față de un defavorizat în dreptul unei categorii este manifestată taman de un defavorizat în dreptul altei categorii. Când un homofob este, de exemplu, dintr-o etnie minoritară (oricare!), progresistul se vede în fața situației de a identifica în interiorul minorității etnice, acea majoritate homofobă și să o combată. Are o misiune sisifică, în care se trezește că există majorități în minorități, așa cum există minorități în majorități. Nu mai spunem că și în interiorul acelei categorii (orientarea sexuală, de pildă) există alte subcategorii, aflate în relații de putere sau de inechitate între ele. A never ending story!

Știm că el a identificat intoleranța cu ”fobia”. Iar fobia a fost deja definită ca fiind ”ură”. Ură ca respingere, ură născută din frica de celălalt. Așa sună doctrina.

Trebuie să insistăm nițel: progresistul nu va fi intolerant față de intoleranță (implicit față de intoleranți) din inerție! El nu a moștenit un set de ”prejudecăți” sau de clișee. Dimpotrivă, el are o intoleranță educată cu intensitate, justificată bibliografic, are o intoleranță garnisită cu texte elaborate de experți, rulate prin mediul ”peer-to-peer”. Progresistul este intens ”catehizat”, vehiculează o terminologie sofisticată în care este cuprinsă o întreagă filosofie. El își asumă intoleranța față de intoleranță ca pe un act voluntar, conștientizat, impropriat pe linie de convingere (sau de credință) doctrinară. Este un convertit și, așa cum am zis, un apostol al doctrinei. El opune intoleranța lui educată, intoleranței needucate, ”de ev mediu” a discriminatorului.

Progresistul revendică doar în dreptul lui faptul de a fi educat sau, dacă o acceptă și la ”adversar”, el pretinde că e singurul care a ”înțeles”.

Apare un pardox, însă. Știm că X este intolerant față de cei cu o anumită orientare sexuală. El nu va fi în mod necesar și rasist. Sau invers. Sau cel care este misogin, nu e musai și rasist ori homofob. Poate fi, desigur, dar nu este în mod necesar.

Progresistul, însă, fiind intolerant cu intoleranții, îi va detesta pe toți aceștia. Îi va combate chiar dacă, la un anumit nivel, ei înșiși sunt subiectul minoritar al unei uri majoritare. Progresistul îi va urî pe membrii majoritățiii pentru ura membrilor majorității față de o minoritate sau alta.

Rezultă că singurul care urăște cel mai mult, pe cei mai mulți, cel mai des, și pentru mai orice pricină ideologic definită, este chiar progresistul. Apologet al ”includerii”, își va fundamenta discursul despre incluziune pe propria ură exprimată radial, în toate direcțiile. Va instaura cenzura numind-o liberate. Va limita drepturi (pe care le va numi ”ură”!) pretinzând că ”extinde” drepturi.

Corectitudinea politică este triumful ideologic al urii generalizate. Paradoxală pentru că mereu mascată de intenții bune, este cea mai intolerantă dintre intoleranțe. Una construită doctrinar, nicidecum simplu rictus umoral, una justificată rațional, nicidecum un reflex atins de rutină. O ură bine șflefuită, o ură sublimată, o ură înnobilată.

Mă întreb dacă Popper a avut și asta în minte atunci când vorbea despre paradoxul toleranței. Că aici vorbim despre cel al intoleranței.