avort

Povestea supraviețuirii miraculoase a două gemene născute la doar 26 de săptămâni

10 mai 2013 (Mercatornet.com) – Povestea mea începe la jumătatea lunii decembrie a anului 2001. Eram proaspăt căsătorită, sănătoasă, incitată și șocată în același timp că eram însărcinată cu gemeni. Sarcina a decurs normal până într-o sâmbătă dimineața.

Mi-am dat seama că ceva nu era tocmai în regulă, așa că l-am sunat pe doctorul meu, sperând că îmi va zice: „Nu-ți face griji. Totul va fi bine.” Fusesem în cabinetul său cu o zi înainte pentru un control de rutină. Mi-a zis că din acel moment înainte, deși eram abia în a 26-a săptămână de sarcină, să-l sun dacă observ ceva ieșit din comun. Mi-a mai zis că asta însemna precauție, nu paranoia.

Când i-am descris la telefon ce simțeam și vedeam, mi-a zis să închid imediat telefonul și să mă duc imediat la spital. Acolo urma să vină și el.

Până în acel punct, soțul meu și cu mine nu eram îngrijorați, dar ne-am supus și am mers de îndată la spital crezând în mod naiv că urma să fiu supusă unui gen de monitorizare, după care ne-am fi putut continua cumpărăturile pentru Crăciun.

Asistentele m-au verificat de îndată ce am ajuns și am aflat că eram în travaliu. Eram deja dilatată la 7 cm! Contracțiile fuseseră atât de mici încât nici nu le percepusem. Au încercat să oprească travaliul ridicându-mi picioarele ș.a.m.d. Nimic nu a funcționat. Gemenele erau pe drum.

După 14 minute de la sosirea noastră a ajuns și doctorul. Eram dilatată acum la 10 cm. În acest moment mi-a șoptit la ureche: „Dacă ești o femeie credincioasă, roagă-te! Pentru că o să naști acești copii chiar acum!” Am început să plâng. Soțul meu era în stare de șoc.

Am fost luată de urgență pe o brancardă să mi se facă cezariană, iar Jason a fost împins pe la spate foarte repede ca să fie lângă mine în sala de nașteri. În timpul pregătirilor vijelioase am reușit să sunăm un preot să vină să ne boteze bebelușii.

Între timp o echipă de doctori și asistente a ajuns cu elicopterul la spital ca să fie gata să ducă fetițele la o secție de terapie intensivă pentru nou-născuți.

Mi-au făcut o epidurală, dar nu a avut suficient timp ca să-și facă tot efectul. Am simțit fiecare milimetru de tăietură cu bisturiul. Nu mai conta. Eram plină de adrenalină din dorința de a-mi vedea copilașii.

Când mi-au deschis uterul, au aflat că una dintre gemene era deja jos pe canalul de naștere. Datorită unor complicații severe de la cordonul ombilical care se desprinsese de placentă, doctorii au trebuit să tragă acest copil și așa destul de fragil înapoi prin canalul de naștere. Jason îmi reamintește că masa de nașteri se mișca dintr-o parte în alta, pentru că nu era un lucru ușor să scoată copilul afară.

Fetița de 700 de grame a fost umplută de vânătăi din cap până-n picioare și era de culoare vânăt-albastrie. A fost așezată imediat la aparate de o întreagă echipă de asistente. Nu mai spun că nici n-am apucat să o țin în brațe sau măcar să o ating. Doctorii credeau că urma să facă hemoragie craniană din cauza nașterii traumatizante. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, fetița nu ar mai fi putut să meargă, să vorbească, să audă sau să vadă niciodată.

Apoi s-a născut cel de-al doilea copil. Acesta avea mai multă putere și a scâncit un pic după ce a ieșit. Cântărea cca. 800 de grame. A fost dus și el de urgență la Secția de îngrijire intensivă a nou-născuților din cadrul Spitalului Municipal al orașului Dallas.

Înainte ca fetele să plece, a ajuns preotul. L-a întrebat pe soțul meu ce nume vrea să le dea și, folosind un recipient medical plin cu apă, le-a botezat. Doctorii și asistentele au așteptat cu lacrimi în ochi. Toată lumea se temea că aceasta era ultima oară când le vedeam pe gemene în viață.

Doctorii le-au dat gemenelor 60% șanse de supraviețuire. Și nimeni nu știa cu ce sechele ar fi fost acea „supraviețuire”.

A mai trebuit să rămân în spitalul Las Colinas încă trei zile ca să-mi revin din operație. Despărțirea a fost o agonie.

Gemenele n-au murit. Una a trebuit să facă o operație pe cord. Cealaltă a făcut o operație de hernie, pentru că îi apăsa pe ovare. Au rămas conectate la tubul cu oxigen câteva săptămâni pentru că plămânii le erau subdezvoltați. Luni în șir au fost dependente în totalitate de aparate ca să rămână în viață. Craniile nu li se formaseră în întregime, iar pielea le era transparentă. Puteam să le vedem osul femural. Lobii urechilor le erau ca niște petice minuscule de piele. Ochii le erau lipiți, iar capetele aveau dimensiunile unor mingii de tenis. Când respirau, plămânii se strângeau atât de mult în interior, încât le puteam vedea șira spinării. Jason putea să le urce verigheta pe mânuță până sus la umăr.

Am petrecut fiecare zi cu speranța că medicina modernă și harul lui Dumnezeu le va ține pe cele două copile în viață. Tot ce ne mai rămăsese de făcut era să așteptăm și să ne rugăm. Într-un final, după patru luni de agonie, le-am urat bun-venit acasă în aceiași zi (ceea ce e rar pentru niște gemeni).

Nu numai că au supraviețuit, dar și înfloreau. Nu mai aveau nevoie de tubul cu oxigen, tuburile de hrănire, medicamente sau monitorizare a apneei. Doctorii și asistentele ne-au spus că aceste două fetițe au fost două dintre cele mai de succes povești ale secției de terapie intensivă a nou-născuților! Iar după 11 ani, aceste două fetițe frumoase continuă să înflorească.

De ce vă scriu toate aceste lucruri?

Pentru că gemenele mele aveau aceiași greutate ca și bebelușii aflați în a 24-a săptămână de sarcină care au fost omorâți fără remușcări la Philadelphia de către dezgustătorul Kermit Gosnell.

Când eu și cu Jason le-am vizitat pe fetițe la secția de terapie intensivă, a trebuit să trecem pe lângă o clinică pentru avorturi târzii (acum închisă). Ni s-a strâns stomacul la gândul că exact în momentul în care noi treceam prin fața ei, doctorii și asistentele de acolo puneau capăt vieții unor copii care erau de aceiași vârstă și mărime ca iubitele noastre fetițe.

Nu le judec pe femeile care au apelat la „ajutorul” doctorului Kermit Gosnell. Dar ceea ce știu e că vocația unui medic este să-i apere pe cei bolnavi, vulnerabili și neputincioși. Iar vocația unei mame este să-și apere și iubească copiii din pântece. Cum de este posibil ca această țară să lase doctorii să distrugă viețile copiilor?

Viața. Ce alegere frumoasă!

 Sursă: LifeSiteNews
Traducere: Gabriela Coșereanu
 


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *