IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei: „Paștele este sărbătoarea Bisericii, a familiei și a unității noastre naționale. Considerăm urgent să întreprindem acțiuni reale în sprijinul familiei, a realității de care depinde viitorul și dezvoltarea poporului nostru”

Redăm câteva extrase din Pastorala la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos 2018 a IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei:

(…) Iubiți părinți, frați și surori,

Sfântul Evanghelist Matei ne spune: „după ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul” (Matei 28, 1). Ne putem imagina acei pași: pasul omului care merge la cimitir, slăbit, care nu poate să creadă că totul s-a sfârșit în acest mod. Ne putem imagina chipurile lor palide, scăldate de lacrimi. Și întrebarea: cum e posibil să moară Iubirea? Spre deosebire de ucenicii Domnului, ele sunt acolo, întrucât au însoțit până la ultima suflare pe Învățătorul lor răstignit pe cruce și au mers, apoi, împreună cu Iosif din Arimateea la mormântul în care a fost pus Iisus. Ele sunt un grup de femei capabile să reziste, să înfrunte viața așa cum se prezintă ea și să suporte gustul amar al nedreptăților. Ele nu fug, ci îndură împreună cu Domnul. Și iată-le acolo, în fața mormântului, între durerea și incapacitatea de a se resemna, de a accepta că totul trebuie să se termine așa.

Dacă facem un efort și gândim la viața omului, vedem în chipul acestor femei chipurile mamelor și ale bunicilor. În lupta lor cunoaștem chipul copiilor și al tinerilor care suportă povara și durerea multor nedreptăți. În femeile mironosițe vedem oglindite chipurile tuturor celor care, mergând prin oraș, simt durerea sărăciei, durerea exploatării și a nedreptăților umane. În ele vedem și chipurile acelora care sunt disprețuiți pentru că sunt orfani, săraci și batjocoriți; chipurile acelora a căror privire dezvăluie singurătate și părăsire pentru că nu mai au pe nimeni. Mironosițele reflectă chipul femeilor, al mamelor care plâng văzând cum viața fiilor lor rămâne îngropată sub povara păcatului care frânge multe năzuințe, sub egoismul cotidian care răstignește și îngroapă speranța multora, sub birocrația paralizantă și neproductivă care nu permite ca lucrurile să se schimbe. În durerea lor, femeile mironosițe au chipul tuturor acelora care, mergând prin lume, văd cum demnitatea este răstignită și credința călcată în picioare.

Firește, în chipul acestor femei sunt și chipurile noastre, ale celor ce purtăm răni și suferințe. Sunt chipurile – ale noastre și ale altora –, de pe care se citesc încercări și bătălii. Inima noastră știe că lucrurile pot fi diferite, însă, aproape că fără să ne dăm seama, ne obișnuim să conviețuim cu mormântul, să trăim cu minciuna și frustrarea.

Mai mult, putem să ajungem chiar să ne convingem că aceasta este legea vieții, amăgindu-ne cu schimbări care nu fac altceva decât să stingă nădejdea pusă de Dumnezeu în inimile noastre. Așa sunt, de multe ori, pașii noștri, așa e mersul nostru, ca al acestor femei: un mers între dorința după Dumnezeu și o tristă resemnare în păcat și deznădejde.

Acele femei au fost zguduite puternic, ceva și cineva a făcut să se cutremure pământul sub picioarele lor. Cineva, încă o dată, a venit în întâmpinarea lor și le-a spus: „Nu vă temeți”, însă de data aceasta adăugând: „A înviat după cum a zis!” (Matei 28, 6). Și aceasta este vestea pe care, din generație în generație, ne-o dăruiește Biserica: Să nu ne temem, că a înviat Domnul după cum a zis! Acea viață sfâșiată, distrusă, răstignită pe cruce s-a trezit și pulsează din nou în lume.

Zvâcnirea de viață a Celui înviat ni se oferă ca dar, ca orizont al existenței noastre, ca speranță pentru viitor. Viața Lui este ceea ce ne-a fost promis și ceea ce ni se cere și nouă să oferim la rândul nostru ca ferment al noii umanități. Prin Înviere, Mântuitorul Hristos nu a dat la o parte doar piatra de pe mormânt, ci vrea și să facă să se ridice toate barierele care ne închid în necredința noastră, în lumile noastre conceptuale și străine de viață, în căutările noastre obsedate de siguranță și în ambițiile nemăsurate, capabile să se joace cu demnitatea celuilalt.

Dreptmăritori credincioși și credincioase,

În acest an, dedicat unității noastre naționale, aș vrea să aducem un omagiu familiei și patriei noastre unite. Dreptul de a forma o familie, ca „nucleu natural și fundamental al societății”, este întemeiat de Dumnezeu și recunoscut de toate popoarele lumii. Din păcate, familia este astăzi considerată o instituție depășită. În locul stabilității unei căsătorii definitive, se preferă legături ocazionale. Dar, după cum știm, nu poate rezista o casă construită pe nisipul raporturilor fragile și păcătoase. Este nevoie mai degrabă de stâncă pe care să se ancoreze temelii solide ale vieții noastre. Și stânca este tocmai acea comuniune de iubire, fidelă și indisolubilă, care unește bărbatul și femeia, o comuniune care are o frumusețe sfântă și o funcție naturală în ordinea socială. De aceea, considerăm urgent să întreprindem acțiuni reale în sprijinul familiei, a realității de care depinde de altfel viitorul și dezvoltarea poporului nostru. De fapt, fără familie nu se pot construi societăți în măsură să înfrunte provocările viitorului. Dezinteresul față de familii aduce cu sine consecințe dramatice, dintre care cea dintâi este scăderea natalității. Trăim astăzi o adevărată criză demografică, semnul societăților care înfruntă cu greu provocările prezentului. Nu trebuie să uităm nici situația familiilor dezmembrate din cauza desfrâului, a divorțurilor, a sărăciei și a războaielor. Avem prea des în fața ochilor noștri drama copiilor singuri, adesea victime ale răutății umane. Ne doare sufletul să observăm că multe drepturi fundamentale ale familiei sunt încălcate, după șaptezeci de ani de la Declarația Universală a Drepturilor Omului. Ne gândim, de asemenea, la bătrâni, și ei de atâtea ori abandonați, mai ales dacă sunt bolnavi, pentru că sunt considerați o povară. Ne gândim la femei, care îndură adesea violențe și samavolnicii chiar și în sânul propriilor familii. Apoi ne gândim și la cei care sunt victime ale traficului de persoane, o formă de sclavie.

Și pentru că Paștele este sărbătoarea Bisericii, a familiei și a unității noastre naționale, ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Ce a fost răstignit și a înviat, ca Sfintele Sărbători să vă aducă tuturor pace și bucurie, sănătate și mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Citește pastorala integrală pe site-ul Mitropoliei Olteniei