Dana: „Săvârșisem o dată un avort, nu puteam să mai trec prin așa ceva! Am fost traumatizată ani grei din cauza acelei fapte” / Mărturii despre criza de sarcină #23

Mă numesc Dana și am 38 de ani. Am terminat Facultatea de Litere din București și acum sunt mămica celui mai frumos băiețel, Raul.

În urmă cu patru ani, eram într-o relație on-off. El se mutase la mine, dar constatasem după această apropiere că mai avea o prietenă. Culmea, era studentă. Și atunci am început să mă rog. Câte mai trebuia să îndur? La ce suferințe trebuia să mai fiu supusă?

Pe la începutul lunii octombrie, când ea începea școala, el a plecat. Ea era în anul doi de facultate… Aveam impresia că mă uit la mine în urmă cu ceva ani. Că și eu fusesem o copilă care a crezut în cine nu trebuia. Pe atunci, ea era plecată în vacanță, cu ideea că totuși se întoarce la iubitul ei, cum credeam și eu de altfel despre el – că e iubitul meu. A plecat la ea și asta a fost tot. De fapt, așa crezusem.

Acela a fost momentul în care am apelat la Dumnezeu cu stăruință să îmi schimbe viața. Eram foarte vulnerabilă. Săvârșisem un avort în urmă cu 18 ani și eram un client fidel în cabinetul psihologului. Mă afundasem într-o depresie groaznică și mă bântuiau și gânduri întunecate. Suicidul în primul rând. Voiam cu orice preț o schimbare în viața mea!

Pe când împlinisem 35 de ani, adică la vreo două săptămâni după toate acestea, am ieșit în oraș. Nu-mi venise menstruația. Mă gândeam că totuși cauzele erau acele dereglări hormonale cu care mă tot confruntam. Știam că,, pentru a putea rămâne însărcinată, trebuia să fac un tratament nu foarte invaziv. Nu voiam niciun tratament, pur și simplu nu aveam chef. Anticoncepționale nu am luat decât de vreo două sau trei ori în viața mea. Medicii le recomandau pentru chisturi ovariene, dar aveam eu un principiu al meu, fără vreo legătură cu doctrine sau mai știu eu ce, și nu le luam. Voiam să îmi trăiesc viața așa cum credeam eu că e bine.

Am făcut un test de sarcină și a ieșit pozitiv. Prima reacție a fost: „Wow, să înțeleg că ăsta e cadoul de la așa-zisul iubit!?” Voiam să am copii, dar părea că nu e bine, de fapt, să îmi doresc.

Părinții, când au aflat, n-au reacționat deloc bine. Mă așteptam să nu se bucure, dar nici la o asemenea reacție nu mă gândeam.  Mai ales mama. Făcuse la un moment dat o afirmație care pe mine m-a cutremurat și șocat: „Poate Dumnezeu vrea să faci avort!”

Așa a ajuns să mă ducă pe la psihiatru, la cardiolog… Îmi căutau pretexte medicale să nu păstrez sarcina. Să dea vreun medic diagnosticul pe care ea-l aștepta: Nu sunt aptă să fiu mamă!

Timp de 5 luni m-a tot chinuit în același mod. N-a primit ce-a vrut. Știa că merg la psiholog, mă blama că n-am eu idee cum o să cresc un copil. Eu mă blamam singură pentru faptul că nu fusesem în stare să îl țin lângă mine pe tatăl copilului, pentru că, atunci când ești înșelată, astea-s gândurile: „Nu sunt suficient de bună!”

Prietenii s-au cam îndepărtat. Am impresia că nici ei n-au avut habar cum să reacționeze. Când ai nevoie, ei se cam îndepărtează. Percepția comună, atât a prietenilor cât și a părinților, a fost aceasta: „Ești singură, n-o să te poți descurca, n-ai bani, abia dacă ai unde să stai, ce-i în capul tău!? Vezi și tu câte se petrec pe lumea asta…”

Am mers mai departe. Nu mi-a fost deloc ușor. Mă gândesc acum că aș vrea să mai fac un copil doar pentru a mă bucura că sunt însărcinată. Că nu m-am putut bucura de sarcină. A fost o sarcină urâtă. Erau nopți nedormite, îmi tremurau mâinile… Inițial fusese sarcină gemelară, dar, pe când am mers la ecograf la aproximativ două luni și ceva, mi s-a spus că unul dintre copii nu are activitate cardiacă – da, când te văd hotărâtă că vrei să păstrezi sarcina, îi numesc copii! Când te duci să faci – în termeni pompoși – chiuretaj, e doar o grămadă de celule, ori, mai simplu, „un fetus”.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com Numele și datele personale nu vor fi făcute publice decât la cerere.

Săvârșisem o dată un avort, nu puteam să mai trec prin așa ceva! Am fost traumatizată ani grei din cauza acelei fapte.

În final, am născut. Prematur, la 7 luni, un copil de 1.500 de grame. A fost chiar o minune! Clar îmi ascultase Dumnezeu rugăciunile, pentru că s-a produs schimbarea pe care o cerusem eu cu insistență. Acum, îmi dedic tot timpul lui. Mi-a umplut golul din suflet și îl iubesc din toată inima. Era greu, pentru că nu cu mult înainte eram în ultimul hal. Nu mai controlam nici noțiunea aceea de „libertate”. Că, la urma urmelor, așa crezi că ești când ești singur. Scutit de orice răspundere. Mi-a fost frică, dar m-am descurcat.

Singurul meu regret e legat de faptul că l-am anunțat pe fostul că urmează să fie tată. Poate eram mai liniștită acum… Pentru că el, de cum a aflat, mi-a zis clar să nu mă aștept la bani sau la sprijin din partea lui. Mă și amenința că o să-mi ia copilul, de parcă avea el habar ce să facă cu el. Mă suna și îmi dădea indicații… Ce să fac, cum să-l cresc, ce educație să-i dau, să-l fac vegetarian… Prostii din modul lui de viață influențat de mișcarea căreia se alăturase… Din fericire, din lipsă de bani, a fost nevoit să plece.

Sunt liniștită acum și mă bucur de fiecare dată când îl aud pe mititelul meu de aproape trei ani cum îmi spune „Mami”. Și nu, Dumnezeu n-ar fi vrut niciodată să fac avort!

Dana S., 38 ani, București
16.02.2016

Citește aici mai multe mărturii despre criza de sarcină

www.marsulpentruviata.ro
#marsulpentruviata2017
Facebook.com/OLumePentruViata

Citește aici Comunicatul Marșului pentru viață 2017 – „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”

Citește și VIDEO: Sinodul BOR, declarație publică în sprijinul Marșului pentru viață 2017 – „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”