Am avut ocazia să stau printre copiii orfani și să-i văd cum sunt ca oameni. A fi orfan la noi în țară presupune în primul rând să stai la o casă de copiii (centru de plasament) care de cele mai multe ori arată nu prea bine. Crescut într-o familie cu părinți iubitori care mi-au oferit tot ce mi-am dorit și tot ce le-a stat în putere, când mă gândeam la copiii orfani aveam un sentiment de milă pentru lipsurile materiale pe care ei le trăiesc. După o vreme de stat cu ei am înțeles că nu asta e marea lor suferință.
Copiiilor din centrele de plasament le lipsește cel mai mult dragostea părinților. Sunt părinte și eu și observ cum fetele noastre cresc și se dezvoltă fizic și psihic, înconjurate de afecțiunea și iubirea noastră. Noi suntem totul pentru ele, și oriunde ar fi și orice ar face, dacă mami și tati sunt acolo atunci totul e în regulă, și nu e nevoie de mai mult. Le mai lăsăm la bunici câteodată. Ele se bucură, se joacă, dar după un timp vor înapoi acasa, cu mami și cu tati. Surprinzător, fetița noastră cea mare, la doi ani și șase luni, are foarte bine definită în minte noțiunea de „acasă.”
Ce este acasă pentru Sofia? E locul unde ne întoarcem mereu cu bucurie, locul unde ne odihnim, unde am trăit cele mai frumoase clipe, locul unde ne jucăm, ne alintăm, cântăm, dansăm, ne rugăm, citim, unde primim musafiri…. Dacă o întreb pe Sofia: “unde e Doamne-Doamne?” ea o să-mi spună că e acasă la noi, pe perete, acolo unde dimineața și seara noi vorbim cu El.
Copiii au nevoie de stabilitate în creșterea lor, de afecțiune continuă, sinceră și neîntreruptă. Din acest motiv „acasă” e locul cel mai frumos pentru ei. Ei trăiesc ca îngerașii, fără păcat, și totul li se pare frumos, pentru că ei sunt așa frumoși și curați cu inima.
Poate nu știați dar copiii din orfelinate nu spun niciodată „hai să mergem acasă” deși stau în acel loc de ani de zile, ci spun „hai să mergem la cămin”. Uneori îi corectam și îi încurajam spunându-le că orfelinatul e casa lor și ar trebui să nu se ferească a zice „acasă”. Dar pot ei spune „acasă” orfelinatului când unii dintre ei chiar au fost luați „acasă”?
În centrele de plasament există copiii care au fost abandonați definitiv de când s-au născut iar alții care au fost plasați temporar de părinții lor pentru că nu au bani să-i crească. Dintre cei plasați temporar unii se mai întorc acasă o perioadă și apoi revin. Iar dintre cei plasați definitiv unii sunt luați pentru câteva săptămâni acasă de câte o familie, iar alții chiar adoptați.
Dar totuși sunt unii copii care n-au fost luați niciodată de cineva și nu-și cunosc părinții, dar văd pe alții în jurul lor care au avut această mare binecuvântare. Copiii din orfelinate nu sunt fericiți … nu zâmbesc prea des… și par împovărați de griji multe.
Ce e mai dureros în lume decât un copil care suferă? Cel care ar trebuie să fie bucuria celor din jur, lumina sufletelor care-l încojoară, mocnește stins și abătut din lipsa dragostei.
Părintele Moga de la Câmpina are cinci copii pe al șaselea l-a adoptat. El spunea: „creșterea unui copil înfiat te obligă să fii mult mai responsabil. Asupra copilului propriu simți că ai un ascendent, și poți să-l cerți, să-l mustri, să-l mai piști câte puțin, pentru că tu l-ai făcut, dar cu un copil care-ți este încredințat, este cu totul altceva.” Ce conștiință curață și ce gândire profundă!
Câți dintre noi, având cinci copii, l-am înfia pe al șaselea?
Sunt multe familii de tineri care nu reușesc să aibe un copil, și lor de obicei le dă Dumnezeu gândul cel bun de a adopta. Un părinte spunea că așa rânduiește Dumnezeu să nu dea viață în pântecele unor femei, ca să se mai pricopsească și cei orfani cu părinți. Florin îmi spunea de colega lui care a înfiat o fetița împreună cu soțul ei și la puțin timp a rămas și însărcinată.
Nimic nu e întâmplător! Nici faptul că unele femei nu rămân însărcinate mult timp, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri. Au fost tineri care au trăit în concubinaj o perioadă îndelungată și n-au putut avea un copil, iar după ce s-au cununat imediat le-a dăruit Dumnezeu un bebeluș.
Nu cred că putem conștientiza ce mare e răsplata celor ce adoptă un copil. Înfierea e o binecuvântare pentru copil cât și pentru părinți, toți găsindu-și împlinirea atunci când se unesc în iubire. Copiii din orfelinate ar putea fi la fel frumoși, educați, și curați ca toți copiii din lume, doar să li se ofere o șansă.
Moise, a fost abandonat de mama lui de frica de a nu fi omorât de Faraon, care dăduse ordin ca toți copiii de parte bărbătească să fie aruncați în Nil. Faraon se temea de creșterea îngrijorătoare pe care o avea poporul lui Israel în pământul Egiptului. Pus într-un coș uns cu smoală și plutind pe apele Nilului Moise a fost adopotat și crescut chiar de fiica lui Faraon. Primind o asemenea șansă de a trăi, Moise educat la curtea regală se răzvrătește tocmai împotriva celui care l-a crescut. Prin Moise începe istoria extraordinară a poporului ales de Dumnezeu, din care urma să iasă Mântuitorul tuturor neamurilor.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Moise n-ar fi fost adoptat… numai Dumnezeu știe!
Cine înfiază un copil se aseamănă lui Dumnezeu care ne-a înfiat pe toți oamenii prin Duhul Sfânt în marea familie a Bisericii.
Căci câți sunt conduși de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-ați primit iarăși un duh al robiei, spre temere, ci ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rm. 8, 14-15)
(Claudiu)
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
