Culoarea pielii nu ne poate despărți când ne unește dragostea: Un afro-american despre familia de albi care l-a adoptat
Life News a publicat mărturia lui Ryan Scott Bomberger despre familia lui adoptivă:
Nu semăn deloc cu el, dar sunt fiul lui. Nu a existat nicio zi în viața mea în care să mă simt ca și cum n-aș fi fost fiul lui. Cu toată diferența de culoare a pielii, în ciuda originii și abilităților noastre diferite, am fost, fără nicio îndoială, cu toții copiii lui, iubiți în mod egal și necondiționat.
Îmi este atât de greu să nu-i mai văd chipul blând, să nu-i mai aud vocea liniștitoare, să nu mă mai simt atât de iubit de el. Tatăl meu a murit în mod tragic la apogeul pandemiei de COVID, în 2021, chiar în ziua în care comemoram decretul care a liberalizat avortul în SUA.
Dar viața tatălui meu a răscumpărat frumos acea decizie judecătorească atât de cumplită pentru cineva ca mine. El m-a ales pe mine. A ales să mă adopte pe mine și pe alți 9 copii adoptivi de culoare, alături de cei trei copii ai săi biologici.
Tatăl meu, Henry, a crescut în Pennsylvania, într-o familie în care părinții lui erau căsătoriți și dețineau o prăvălioară din ale cărei vânzări se întrețineau. Tata s-a însurat cu mama, Andrea. Ea crescuse într-un cămin destrămat, cu un tată alcoolic, și fusese dată în plasament timp de un an, în timp ce părinții se despărțiseră.
Experiența de la centrul de plasament la vârsta de numai cinci ani i-a insuflat mamei mele pasiunea „de a fi o mamă pentru cei care nu au una”.
Mama și-a dorit să aibă o familie numeroasă încă de când era copil. Într-un videoclip în care spune povestea lor, ea își amintește râzând: „Când ieșeam la întâlnire cu un băiat, îi spuneam că îmi doresc zece copii. Iar Henry fost singurul care a rămas în preajmă!”
Tata spune în film: „Mă gândeam că probabil era puțin nebună. Puțin cam visătoare. Ei bine, m-am îndrăgostit de ea, iar copiii au venit după aceea și m-am îndrăgostit de fiecare dintre ei imediat ce au intrat în familia noastră”.
Eu nu am fost chiar planificat. Am fost conceput în urma unui viol, dar am fost adoptat din dragoste. Tatăl meu adoptiv nu m-a disprețuit din cauza greșelilor tatălui meu biologic. Iar eu sunt veșnic recunoscător curajoasei mele mame biologice care, deși a fost victima unui viol, nu m-a lăsat să cad pradă violenței avortului.
Tatăl meu, Henry, m-a văzut la fel de demn de dragoste ca pe primii săi trei copii, cei biologici. Asta face adopția. Este un egalizator. La început, adoptând copii de culoare, părinții mei s-au confruntat cu percepții greșite și rasism din partea unora din comunitate și chiar a câtorva membri ai familiei. Cum a putut exista atâta rezistență în a iubi și a avea grijă de un copil care are nevoie de o familie?
În Epistola lui Iacov se spune: „Cucernicia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu și Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor, și să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii”
Pielea mea este brună. Am frați de diferite nuanțe. Una dintre surori este vietnameză. Un frate este indian american. Mulți dintre noi suntem de rasă amestecată. Părinții mei sunt albi. Cine spune că trebuie să ai aceeași culoare, ca să iubești un copil? Această minciună continuă să otrăvească lumea adopției.
Mama și tata erau convinși că lumea avea să se schimbe radical în Epoca Drepturilor Civile. Nu au respins nici măcar o secundă ideea de a adopta copii de altă culoare. Ei au sperat că activitatea lui Martin Luther King Jr. și a multor altora va continua să transforme inimile și mințile.
Într-un fel, rebeli față de o cultură care era fixată în mod tragic pe culoarea pielii noastre și nu pe Creatorul conținutului nostru interior.
Tata nu a fost activist politic. A fost un războinic tăcut, care și-a trăit convingerile la vedere. Nu a avut niciun fel de toleranță pentru rasismul care încerca să diminueze faptul că suntem cu toții făpturi minunate, lucruri ale mâinilor lui Dumnezeu.
Este greu de crezut că, în 2024, oamenii sunt încă atât de dureros de fixați pe nuanța pielii celor din jur. Există o întreagă industrie dedicată acestui lucru. Se numește antirasism. Și s-a răspândit ca un cancer în aproape fiecare fațetă a vieții americane.
A determinat unele agenții de adopție și promotori ai adopției să descurajeze adopția „transrasială” (am pus între ghilimele pentru că, de fapt, suntem cu toții doar o singură rasă umană). Otrăviți de retorica Teoriei Critice a Rasei, ei adoptă această poziție bizară conform căreia mulți părinți adoptivi albi fac gestul adopției doar pentru că suferă de sindromul salvatorului.
Dar ce să vezi? În fiecare an, peste un milion de copii de culoare mor, fie în urma violenței avortului, fie din cauza neglijenței și a abuzului în familiile lor biologice. Adopția este un proces atât natural, cât și supranatural, care aduce integritate și vindecare. Sunt veșnic recunoscător că am fost salvat de la ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla.
Sunt atât de bucuros că mulți dintre frații mei au fost salvați de ceea ce li se putea întâmpla pe nedrept.
Ibram X. Kendi, evanghelist și autor anti-rasism (fără copii!), i-a comparat pe judecătoarea Amy Coney Barrett și pe soțul ei cu „colonizatorii albi” și i-a respins pe părinții adoptivi albi ca fiind „salvatori albi”.
Cuvintele sale au fost otravă. Nici familia Barrett, nici părinții mei nu aveau complexul salvatorului; aveau reflexul iubirii. În mod clar, predicatorul supraestimat al evangheliei antirasiste nu pare să înțeleagă acest lucru. Dar acest lucru, iubirea, este ceva ce tatăl meu a trăit în fiecare zi dovedind lumii că ceea ce avem cu toții în comun nu este culoarea pielii, ci dragostea.