Un avort era să-l îngroape. Jeff Joaquin la Marșul pentru Viață Londra 2026: Și bărbații suferă din cauza avortului

Mărturia dată la Marșul pentru Viață Londra 2026 de Jeff Joaquin din SUA, care regretă pierderea prin avort a propriului copil:

Când aveam 17 ani, acum aproape 40 de ani, am primit acel apel. Tocmai mă pregăteam să plec la facultate ca membru al echipei universitare de fotbal american, cu perspectiva unei cariere sportive sigure. Și tocmai atunci a sunat telefonul.

La telefon era iubita mea. Nu m-a întrebat ce fac în ziua aceea, dacă urma să merg la plajă sau altceva. M-a întrebat ce aveam de gând să fac în restul vieții, fiindcă ea era însărcinată.

Și, deși m-am născut într-o familie creștină catolică bună, i-am spus: „Dă-mi 24 de ore și îți voi spune care este decizia mea”. Nu am întrebat-o ce voia ea să facă. Nu am întrebat-o dacă voia să aducă această viață pe lume. I-am spus doar că nu eram pregătit să fiu tată.

Am sunat-o 24 de ore mai târziu și i-am spus să facă o programare pentru avort, iar o săptămână mai târziu urma să mergem cu mașina la Providence, în Rhode Island. Am condus-o până la Providence, în Rhode Island și nu i-am spus niciun cuvânt acelei femei tinere și frumoase.

A doua zi m-am despărțit de ea

Nu am consolat-o. Nu i-am oferit o altă alegere.

Urma să facem un avort.

Când am ajuns la intrarea în parcarea clinicii, s-a uitat la mine și m-a întrebat: „O să intri cu mine?” Și, într-un act de lașitate totală, nici măcar nu am intrat în clinică împreună cu ea.

A ieșit o oră și jumătate mai târziu, cu medicamente pentru durere. Asistenta mi-a dat mie medicamentele. Am condus-o acasă, iar a doua zi m-am despărțit de ea. O decizie lașă, lașă.

Bărbații, maeștri în evitarea responsabilității

În ultimii 20 de ani de misiune ca educator pentru bărbați, am descoperit că noi ne pricepem foarte bine să evităm asumarea responsabilității.

Am crezut că puteam să îngrop acea problemă și să plec la facultate și să am o carieră în sportul profesionist. Dar ceea ce s-a întâmplat în cele din urmă a fost că acea problemă aproape m-a îngropat ea pe mine. Din cauza a șase sau șapte ani de abuz de alcool, nu am ajuns în Liga Profesionistă de Fotbal American.

Dumnezeu m-a salvat în acea noapte

Și m-am trezit, la vârsta de 24 de ani, întins pe podeaua camerei de zi a părinților, în urma unui infarct provocat de consumul de cocaină. Pentru că nu puteam trăi cu mine însumi și cu decizia pe care o luasem.

Dar Bunul Dumnezeu m-a salvat în acea noapte și Îi sunt veșnic recunoscător pentru aceasta.

Pentru că am șase prieteni și doi veri care au trăit același stil de viață și acum sunt îngropați la șase picioare sub pământ. De aceea, iau foarte personal aceste ocazii în care pot veni să vorbesc despre viață.

Unde au dispărut toți oamenii buni?

Clădirea din spatele nostru, după cum știți și după cum tocmai am aflat, este Parlamentul Britanic. La sfârșitul anilor 1700, a existat un membru al Parlamentului pe nume Edmund Burke, care  este cunoscut pentru un citat: Tot ceea ce e nevoie pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic.

Vă întreb pe voi, bărbații din publicul de astăzi: în 2025, în pântecele mamelor lor au murit mai mulți copii decât din toate celelalte cauze de mortalitate la un loc. Așa că vă întreb pe voi, bărbații: unde au dispărut toți oamenii buni? Unde am dispărut noi?

Femeile nu sunt făcute pentru a fi o aventură de o noapte, după care să pleci. Ele trebuie iubite, îngrijite, respectate și tratate cu demnitate.

Cum am ajuns, oare, în punctul în care principala cauză a morții în lume este luarea vieții unui copil nenăscut din pântecele mamei sale?

Pântecele mamei ar trebui să fie cel mai sigur loc pentru acel copil. Dar transformăm acel pântece într-un mormânt, pentru că bărbații și-au abandonat responsabilitățile și au plecat de lângă aceste tinere minunate pe care le-au lăsat însărcinate.

Lagărele de exterminare ale Secolului 21

În această seară, când ajungeți acasă, vreau să intrați pe Google Earth și să căutați Auschwitz. Da, Auschwitz, în Polonia.

Iar când vă uitați pe Google Earth, veți vedea o clădire în partea de sud a acelui complex.

Acea clădire era locul în care locuia comandantul lagărului. Locuia acolo cu soția și familia sa. Iar acel comandant trăia în lux. Avea piscină, o grădină frumoasă, tot ceea ce și-ar fi putut dori și organiza petreceri fastuoase. Iar de cealaltă parte a zidului se auzeau focurile de armă. Se auzea vuietul crematoriului.

Și mă întrebați: de ce aduc Auschwitz-ul în discuție la un miting pro-viață? Aduc Auschwitz-ul în discuție pentru că avem propriile noastre lagăre de exterminare ale secolului 21. Trecem pe lângă ele de fiecare dată.

Isabel tocmai a vorbit despre faptul că a fost arestată în fața unuia dintre ele.

Doar că trecem pe lângă aceste lagăre de exterminare ale secolului 21 și ne prefacem că în interiorul lor nu se întâmplă același lucru care s-a întâmplat la Auschwitz acum 80 de ani.

Este timpul să luptăm, oameni buni. Nu putem să ne îndepărtăm de această problemă. Nu ne putem abandona soțiile și iubitele la nevoie.

Cum vreți să fiți ținuți minte?

Așa că vă întreb, Londra, vă întreb pe fiecare dintre voi: cum vreți să fiți ținuți minte? Cum vreți să fiți ținuți minte?

Peste 75 de ani, nimeni nu își va mai aminti numele vostru. Casa în care locuiți va fi locuită de altcineva. Conturile voastre bancare vor aparține altcuiva. Influencerul vostru preferat nu va mai influența pe nimeni. Compania pentru care lucrați sau misiunea pentru care lucrați nu va mai exista.

Dar când intrați în mișcarea pro-viață și salvați o viață, beneficiul este etern și va dăinui până în cer, pentru că ați ales să acționați, pentru că ați ales să vorbiți, pentru că ați refuzat să tăceți.

Călătoresc peste tot în America și în Canada și, slavă lui Dumnezeu, acum și în Europa. Și aud adesea femei, Dumnezeu să le binecuvânteze, care au luptat în prima linie a mișcării pro-viață, asemenea lui Isabel, în ultimii 50 de ani, și care se întreabă: „Unde au dispărut toți bărbații buni?”

Femeile îmi spun adesea: „Nu mi-am dat seama că și bărbații suferă din cauza avortului.”

Bine.

La începutul implicării mele în mișcarea pro-viață, am decis să scriu o scrisoare fiului meu pierdut prin avort.

Noi nu am trecut prin cabinetul de avort. Nu avem cicatricea emoțională și fizică pe care o aveți voi. Nu fac o comparație. Dar vreau să auziți glasul lui Dumnezeu care acoperă glasul vrăjmașului.

Vreau să auziți cât de mult poate suferi un bărbat.

Scrisoare către fiul meu avortat

„Îmi pare rău, fiul meu. După cum știi, ți-ai început călătoria în viață în iulie 1987, în pântecele mamei tale.

Trebuie să ți se fi părut neobișnuit să-ți vezi tatăl împrumutând pe ascuns 200 de dolari de la un prieten pentru a plăti prima ta vizită la medic.

Trebuie să fi fost greu pentru tine când mama ta a intrat în clădire pentru consultație, iar tatăl tău nici măcar nu a avut curajul să intre cu voi.

Trebuie să fi fost de neconceput pentru tine când ți-ai văzut mama întinsă pe masă, cuprinsă de o teamă deplină, în timp ce medicul își începea procedura.

„De ce mă lasă mama și tata să trec prin asta?” trebuie să-ți fi trecut prin minte în timp ce medicul îți lua viața în pântece.

Jonathan Andrew Joaquin, îmi pare atât de rău pentru ceea ce ți-am făcut.

Îmi pare rău că nu vei putea niciodată fii cuprins de brațele iubitoare ale părinților tăi, că nu îți vei umple niciodată plămânii cu o gură adâncă de aer proaspăt, că nu vei avea niciodată ocazia să le rostești părinților primele cuvinte pline de uimire, că nu vei putea niciodată să ai o petrecere de ziua ta și să stingi lumânările, că nu vei avea niciodată ocazia să urci în autobuz în prima ta zi de școală, că nu vei avea niciodată ocazia să practici vreunul dintre sporturile care sunt sigur că ți-ar fi plăcut, că nu vei avea niciodată ocazia să-ți întâlnești verii, mătușile și unchii, care ar fi fost încântați să petreacă timp cu tine, că nu vei avea niciodată ocazia să-ți întâlnești bunicii, care te-ar fi iubit fără măsură, că nu vei avea niciodată ocazia să-ți întâlnești sora, Faith, care are 23 de ani în momentul în care îți scriu această scrisoare.

Îmi pare rău că nu vei putea niciodată să simți soarele pe față, vântul în spate sau să mergi la absolvirea liceului.

Îmi pare rău că nu vei avea niciodată ocazia să crești, să te căsătorești și să ai propriii tăi copii sau să joci fotbal în curte.

Îmi pare rău că am pus-o pe mama ta în situația de a face ceea ce era de neconceput cu viața ta.

Îmi pare rău că am ales viitorul meu în locul viitorului tău.

Îmi pare rău că am permis unui străin să te aspire din pântecele mamei tale și să te arunce la gunoi.

Tu nu ești un deșeu biomedical.

Îmi pare rău că am așteptat atât de mulți ani înainte de a-ți acorda demnitatea unui nume și de a-mi asuma responsabilitatea pentru faptele mele.

Îmi pare rău că nu am fost tatăl pe care meritai să-l ai în această lume.

Știu cu certitudine, Jonathan Andrew, că într-o zi ne vom întâlni în cer, unde vom împărtăși îmbrățișarea iubirii pe care tânjesc să ți-o ofer astăzi.

Dar, până atunci, fiul meu, îți cer rugăciunile de milă și iertare și să știi că tatăl tău te iubește din adâncul inimii sale.”

Avortul, o traumă psihică și pentru bărbați

Și bărbații suferă din cauza avortului. Nu am fost tatăl sau soțul care ar fi trebuit să fiu, pentru că purtam cu mine acea rană.

Dar ceea ce vă spun aici, la Londra, în Anglia, în această frumoasă zi de 5 septembrie, este: Pe cine veți alege?

Puneți-vă în pretoriu și vi se oferă posibilitatea de a alege între Iisus Hristos din Nazaret și Baraba. Pe cine veți alege, Londra?

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Lucrarea mea aici s-a încheiat.

Isabel Vaughan-Spruce la Marșul pentru Viață Londra 2026: Putem spune întotdeauna „nu” lucrurilor care sunt greșite

Nanayaa la Marșul pentru Viață Londra 2026: Mi-am dat seama că nimeni nu venea să mă salveze. Trebuia să o fac eu însămi

Caroline Farrow la Marșul pentru Viață Londra 2026: Parlamentul nu poate rezolva sărăcia curmând viața copiilor săraci