Silviu Dancu, scriitor: „În sfârșit, am aflat ce este aceea «familia tradițională»!”

Pe 25 octombrie, scriitorul și bloggerul Silviu Dancu a postat pe pagina sa de Facebook următorul pamflet:

În sfârșit am aflat! Ce-am aflat? Am aflat ce este aceea ”familia tradițională”. De zile întregi, vreau nu vreau, eu tot aflu ce e chestia asta! Puhoi de statusuri, grămezi de comentarii, meme-uri, linkuri și alte alea par să nu aibă altă menire și scop decât să mă învețe care e treaba cu ”familia tradițională”. E drept, se cam repetă între ele și unele pe celelalte (ca și unii pe ceilalți), dar – vorba ceea – așa e cu procesul de învățare: ți se repetă, repetă, repetă, până bagi la cap, nu?

Bun, și ce-am învățat eu în aceste zile? Iaca:

”Familia tradițională” e cam hidoasă. Ea este formată dintr-un bărbat violent, bețiv, curvar și deseori fără muncă, dintr-o femeie bătută, umilită, violată adesea de consort și din copii maltratați, traumatizați fizic și psihic și maturizați precoce.

Tatăl ”tradițional” bea alocația copiilor, își bate copiii pentru a le bea alocația și își bate soția pentru că nu-l lasă să bea alocația copiilor. Este incult. Cel mai adesea e credincios. Ba chiar bisericos. Orgolios și rudimentar. Din cauza băuturii nu prea muncește, iar dacă muncește va bea și banii ăia puțini. Cam asta ar fi în esență. În rest, doar variațiuni pe temă. Simplific nițel, dar – vă rog să mă credeți – nu fac altceva decât să mențin și eu același fermecător simplism (nu, nu simplitate!) definitoriu pentru sumedenia de ”surse” care mi-a inundat feed-ul și mintea mea de om nepriceput.

Mai aflăm că reprezentantul politic al ”familiei tradiționale” este în mod necesar și inevitabil, bărbatul care a trecut printr-o sumă de divorțuri și recăsătoriri sau care a înghesuit o secretară-n colț. Dacă e femeie, e cu siguranță una marcată de sindromul Stockholm și care s-a redus în mod stupid la condiția de ”incubator de copii”.

Tu asculți, citești, privești, rumegi, accepți, te întrebi… Dar la un moment dat te cam pocnește nedumerirea: ”Stați, fraților, dar și eu vin dintr-o <familie tradițională> și zău că tata nu a ridicat mâna asupra mamei! S-au mai certat, s-au mai ciondănit, dar nici vorbă de violență fizică…” ”Aaaa, tu ești un norocos”, ți se zice imediat. ”Bine, bine, dar și prietenii mei… ” Nici măcar nu apuci să termini: ”Și ei la fel, ia uită-te pe statistici!” ”Dar, hei, și eu am soție, mă îngrozesc numai dacă îmi imaginez un scenariu în care – Doamne ferește! – aș lovi-o!” ”Pfff, tu ești om educat. Sunt puțini așa!”

Ești prins! Nu mai ai nici o scăpare. Ești un caz special. Aparte. Ești norocos. Ești mult prea norocos. Habar n-ai ce norocos ești. La fel sunt și prietenii tăi și prietenele tale care au avut mamă și tată, care au soție, soți, care au copii. Oricâte exemple ai avea în jur, un lucru trebuie să accepți fără drept de apel: tu și ei sunteți excepții. Nu contează câte excepții. Sunt excepții! Că, deh, ”statisticile”…

”Familia tradițională” ți-e prezentată în culori sumbre. Marcată de vânătăi, de nedreptate, de impostură, de duhoare de alcool și de minciună. Din ea se nasc orfani, copii abandonați, bolnavi. Ea este ”leagănul” criminalității ce ne pocește societatea. Meme-uri cu pumni strânși, și anume pumni de bărbați dominând prim-planul și chipul îngrozit al unei femei fără apărare, lamentări interminabile, înflăcărate. Uneori ai impresia că asiști la alcătuirea unui text produs în timp real de o mulțime de autori care se străduiesc să sublinieze o singură idee: ”Familia tradițională” e răul pe pământ. Trebuie să dispară. Nu are nimic bun! Unii sunt mai vehemenți, unii se vor echilibrați, mai blajini, dar la fel de intransigenți și de fixați în ”adevăr”.

Nu mi-este limpede cât la sută dintre cei care promovează această imagine de coșmar provin din medii de groază ca acestea, nu mi-e limpede câți sunt produsul unui astfel de coșmar. Cine știe, poate că mai toți sunt excepții. Poate că mai toți contrazic statisticile. Poate că la rândul lor sunt soți și soții de excepție. Habar n-am. Dar cert e că nici unul nu șovăie să sublinieze că ”familia tradițională” e rea.

De unde până unde tevatura asta? Care e rolul ei? De unde a apărut? E simplu (ca de obicei, nu?): ea a apărut ca reacție la petiția semnată de vreo trei milioane de oameni care vor ca instituția căsătoriei să fie exclusiv heterosexuală. Și la un protest în care vreo zece mii de oameni s-au arătat deranjați de faptul că președintele țării i-a numit fanatici pe cei trei milioane de semnatari ai petiției.

Și uite așa avem reacția în lanț de pe fb. Dar ce face ea de fapt? Nu am să ezit: un imens sofism, asta face! Căci ”logica” ei e – de asemenea – simplă (și simplistă!)

1. Familia gay NU este familie tradițională.
2. Familia tradițională e iadul pe pământ.
3. Familia gay NU este iadul pe pământ. Prin urmare, ar putea fi – nu-i așa? – un fel de rai.

Să remarcăm ceva semnificativ: în toată vria asta NU ni se spune mai NIMIC despre familia gay ca atare! Aproape nici un cuvânt. Strategia e clară: nu promovez ceea ce apăr, demolez ceea ce înfrunt. Nu argumentez pozitiv în privința a ceea ce promovez, argumentez negativ cu privire la ceea ce vreau să dărâm. Nu îmi arăt cărțile, dar le smulg pe cele din mâna adversarului. Și, oh, ce ne străduim să ne mutilăm adversarul, îl tăiem cu lama pe față până când din el nu mai rămâne decât un fel de monstruozitate cu care – vb ceea – nici un om sănătos la cap nu ar mai vrea să aibă de a face.

Apărătorii familiei gay nu prea par să aibă timp să apere familia gay cât să o distrugă și să o deformeze pe cea ”tradițională”. Cam dubios, aș zice.

Căci atunci mă întreb: când anume s-a demonstrat că-n familiile gay nu există violență domestică?? Potrivit căror studii de specialitate ni s-a dovedit că în familiile gay nu se bea? Ce modificări genetice anume au eliminat infidelitatea în cazul familiei gay? Ce anume face ca metabolismul celor dintr-o familie gay să nu asimileze drogurile? Ce ne zic statisticile? Când au dispărut crimele pasionale, sinuciderile, depresia și alți demoni de gen în cazul familiilor gay? De ce am ignora acei oameni crescuți de mici copii în familii gay și care azi se plâng (deși sunt astupați imediat de un potop de acuze asurzitoare)?

Nu prea mi-e clar UNDE e ”raiul” care să ne salveze de la ”iadul” pe care-l văd zugrăvit cu un elan și cu o imaginație care l-ar face pe Hieronymus Bosch să roșească de umilință. Asistăm la o uluitoare campanie de mitologizare. Una care, ca orice mitologizare, promite izbăvirea doar după ce are grijă să te convingă de iadul de care vrea să te ”salveze”.

În toată ”avocățeala” asta virtuală, apărătorii familiei gay (care-s mai degrabă procurori împotriva familiei tradiționale – ceea ce e foarte explicabil într-o țară în care cea mai iubită instituție se numește DNA!) par să scape ceva esențial din vedere:

Nu doar că nu spun o vorbă despre ce este familia gay, dar încearcă s-o propună doar prin comparație cu ce e mai rău pe lume! Serios? Dacă aș fi gay, m-aș simți jignit să aflu că sunt eligibil ca părinte doar în comparație cu bețivi, cu bădărani, cu inculți, cu misogini și cu bigoți, cu curvari și cu ratați. Aș zice ”Nu, mulțumesc, nu mă mai apărați! E mai umilitor decât pot îndura!”

Demonizând familia tradițională, apărătorii familiei gay nu fac decât să o idealizeze pe aceasta până îi șterg orice urmă de umanitate. Un fel de ”imaculata familie”, din care lipsește orice defect, orice fel de probleme omenești, o ”familie” atinsă definitiv și dogmatic de o ”virginitate” morală de necontestat.

Un bigotism corect politic ridicat împotriva celui religios convențional. Ridicat vehement, din sute de pagini, din mii de comentarii, mânate de sfânta ură împotriva urii numită ”fobie”.