ȘCOALA FAMILIEI: „Cât timp să-l țin în brațe?”

Pentru că unul dintre cele mai controversate aspecte ale creșterii unui copil de vârstă mică este ținutul în brațe și din cauză că adesea se ajunge la extreme, am stat de vorbă cu Roxana Puiu, psiholog și trainer în programul Școala Familiei pentru a înțelege cum și cât este potrivit să ne ținem bebelușii în brațe.

Ce este atașamentul copilului față de mamă și cum se formează acesta?

Atașamentul este o formă de legătură afectivă puternică. Aceasta se formează în perioade lungi de timp. În ceea ce privește relația părinte-copil, atașamentul are drept scop obținerea și păstrarea siguranței emoționale de care copilul are nevoie pentru a supraviețui.

Relația pe care o dezvoltă copilul cu principala figură de atașament (care nu este întodeauna mama, ci persoana care îl îngrijește în primii ani de viață) este reprezentativă pentru felul în care se va forma acesta din punct de vedere afectiv și îi va influența întreaga viață, în toate aspectele ei (performanța școlară, succesul în viață, stima de sine, relațiile cu egalii și mai ales relația de cuplu). Atașamentul poate fi atât pozitiv (atașament sigur sau securizat) cât și negativ (anxios, evitant, dezorganizat).

Din fericire, aceste categorii nu sunt perfect distinctive și de cele mai multe ori apar combinații între atașamentul securizat și celelalte, așa încât oricât de evitanți sau anxioși am crescut, fiecare dintre noi avem și o parte securizată în noi, un atașament sănătos pe care l-am format cu cineva din jurul nostru.

Probabil că orice părinte își iubește copilul. Cât înseamnă suficient în ceea ce privește conexiunea cu copilul?

În primii ani de viață, atingerea fizică este extrem de importantă. Fără atingerea fizică creierul își pierde din funcții și nu se va putea dezvolta normal.

Copiii plâng, iar părinții îi iau în brațe, îi alintă, le vorbesc, aceștia se liniștesc și astfel începe un dans al iubirii între cei doi sau trei, prin care copilul învață să aibă încredere în părinții săi pentru că îi pot îndeplini nevoile pe care singur nu și le poate îndeplini. Pe măsură ce acesta capătă încredere în cei din jur se mai liniștește și învață să comunice, părinții se bucură și tot așa.

Baza aceasta afectivă se formează pe cale senzorială – copilul este atins, mângâiat, el simte forța și energia părintelui, felul în care merge (sigur sau ezitant), simte tandrețea din îmbrățișare, din voce, se conectează cu mirosul părinților, cu ritmul lor cardiac și respirator. Prin atingere, copilul „citește“ nonverbal și paraverbal și „învață“ cine sunt părinții săi, îi recunoaște și reacționează personalizat la prezența lor față de alte persoane.

Care sunt consecințele lipsei de contact cu copilul?

Cred că aici există două extreme: părinții care nu-și țin niciodată copilul în cărucior ca nu cumva să se simtă departe de ei (există această mișcare în ceea ce privește purtatul bebelușilor) și părinții care își țin copilul numai în cărucior și nu de puține ori mi-a fost dat să văd în parc mame ai căror copii plângeau isteric în cărucior, iar mamele mergeau foarte calme pe lângă ei împingând agale căruciorul, fără să se preocupe de starea de disconfort sau de o nevoie exprimată de bebeluș prin plâns.

Pe termen lung, cortizolul (hormonul stresului) care apare în creierele acestor micuți în acele momente terifiante pentru ei afectează foarte multe procese psihice, iar rezultatul, în timp, este că vom avea de-a face cu un copil anxios, temător în general (pentru că a învățat de mic să-i fie teamă de cei din jur pentru că aceștia nu-l înțeleg și nu-i pot împlini nevoile), neîncrezător în sine (lucru care îi va afecta capacitatea de a învăța, de a se concentra sau de a-și gestiona mai târziu emoțiile).

Ce înseamnă „copilul se învață în brațe“? Sunt mai multe teorii care fie sunt de acord cu ținutul în brațe, fie promovează exact opusul. Care este cea corectă?

Cred ca trebuie un echilibru. Așa cum am spus mai sus, sunt două extreme în prezent. Nu cred că e bine să vedem lucrurile în două culori. Sunt cât se poate de acord în ceea ce privește purtarea bebelușilor, însă nu cred că totul stă în asta. Relația părinte-copil este mult mai complexă de atât. La ce trebuie să aibă grijă acești părinți? Să nu insufle copilului ideea că lumea este un loc periculos și că trebuie să le fie teamă să coboare și să exploreze, iar al doilea aspect care trebuie avut în vedere este acela al suprasolicitării mamei sau a persoanei care îl poartă.

Există cărucioare și nu îi fac niciun rău copilului lor dacă îl așează și în cărucior atunci când nu îi mai pot ține. De asemenea, reciproca se referă la părinții care investesc într-un cărucior mai mult decât este cazul, uitând pe moment că relația cu copilul lor nu se construiește în funcție de complexitatea căruciorului care (între noi fie vorba) nu îndeplinește nicio nevoie emoțională a copilului.

Încă nu-și dă seama că iubirea se poate manifesta și așa și foarte important este să nu se meargă din nou într-o extremă: părinții care prețuiesc foarte mult caruciorul încep să-și imagineze că a crește un copil e ceva care se face ușor de la distanță, fără să te murdărești de lapte sau de vomă, fără să trebuiască să te obosești prea mult cu copilul într-un braț și cu altul împingând căruciorul etc. E bine să găsim echilibrul și în ceea ce privește ținutul în brațe.

Până la ce vârstă ținem copilul în brațe?

Un factor destul de important este legat de greutatea lui… Glumesc. Bineînțeles că și acest aspect contează. Pe măsură ce acesta crește e clar că îl vom lua mai greu în brațe ridicându-l de la pământ dar îl putem lua în brațe înainte de somn sau atunci când stăm jos etc. De îmbrățișari avem toți nevoie și mai ales copiii.

Sunt studii care arată cum ritmul cardiac și respirația se normalizează în timpul unei îmbrățișări. Ceea ce mai cred că este important este să-i învățăm pe copii să ceară direct când au nevoie să fie îmbrățișați, în caz contrar vor apela la comportamente negative pentru a ne câștiga atenția și chiar prezența fizică alături de ei.

Îl luăm în brațe la fiecare scâncet?

Da, răspunsul este da. De la acel nivel ne putem da seama mai ușor care sunt nevoile lui: ne dăm seama mai ușor dacă trebuie schimbat, îi putem auzi burtica și să ne dăm seama de probleme de ordin fizic (foame, colici, o disfuncție), putem simți dacă este transpirat sau dacă îi este frig, îi putem auzi inima sau respirația dacă este speriat. Acesta este motivul pentru care sunt de acord și chiar recomand dormitul în pat cu bebelușul (eng., co-sleeping).

Există multe metode în prezent: pătuțuri care se alipesc de patul părintelui, paturi de 180 x 200 etc. Mai sunt și aici câteva aspecte de menționat: sunt femei care își izgonesc partenerul din pat înlocuindu-l cu bebelușul și este un aspect negativ, al unei supraimplicări, supraprotecții a bebelușului în concurență cu rolul de soție, femeie, iubită și consider că relația de cuplu are nevoie de participare în continuare, din partea ambilor parteneri, părinți.

Relația  de cuplu este o altă bază foarte importantă în creșterea și dezvoltarea copilului. Spre vârsta de 3 – 5 ani se poate face transferul către patul propriu, la început adormit de către părinți, până când se va obișnui și va putea adormi și dormi singur în camera lui sau cu un alt frate.

Proaspeții părinți se tem mereu să nu le creeze traume copiilor. Cât este de adevărat că putem face rău psihologic  sau emoțional copiilor noștri doar pentru că am reacționat greșit la un moment dat?

Nu există părinți perfecți. Sunt mult prea mulți factori implicați în relațiile de familie, precum și contexte variate care generează conflicte și erori de comunicare și de relaționare! Și cei care cred asta despre ei înșiși vor afla în cel mai scurt timp că nu este așa. Partea bună la acest atașament este că orice problemă care apare în această relație poate fi reparată.

Rănile de atașament pot fi vindecate. Este foarte important ca după ce greșim, noi, ca părinți să ne dăm seama și să încercăm să reparăm ce am stricat. Am auzit un tată care povestea că după ce și-a lovit fiul la nervi i-a părut foarte rău de ceea ce a făcut, dar nu a vrut să-i arate în niciun fel asta. Printr-un exemplu de comportament al părintelui – a discuta despre situația respectivă, a-și cere iertare de la copil pentru gestul complet nepotrivit și reacția violentă și angajamentul de a nu mai reacționa așa indiferent ce situație apare – și copilul va învăța că atunci când greșește își poate cere iertare imediat, iar asta nu-l va face cu nimic mai slab în ochii celorlalți, ci dimpotrivă, îl va învăța asumarea propriului comportament și conștientizarea consecințelor. Va învăța că mânia sau violența nu sunt bune și va învăța poate să-și gestioneze propria furie alături de tatăl său, care sperăm că este într-un proces cu sine însuși de a învăța asta. Nu e simplu, dar e bine să fim pe cale.

De greșit vom greși oricum ca părinți, pentru că sunt multe variabile în viața de familie, precum și în viața copilului din afara familiei, multe persoane implicate – educatori, profesori, persoane din familie ș.a.. Contextul și cei din jur contribuie la diferite răni emoționale, deci este o presiune inutilă asupra părinților să evite absolut orice urmă de greșeală. Freud spunea că acest lucru este necesar și folositor pentru copii pentru a-și crea o individualitate proprie și pentru a putea avea forța necesară pentru a se desprinde de „cuib“ mergând să-și construiască altul.

Roxana Puiu, psiholog și trainer
la Școala Familiei

Interviu realizat de ClickSanatate.ro