Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (III) – Manipularea opiniei publice
Sursa: Anacronic.ro, 17 februarie 2017
Traducere de Mircea Tănase după Michael Minnicino, ediția iarnă, 1992 a „FIDELIO Magazine”
Partea I aici: UPDATED: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (I) – Intelighenția bolșevică
Partea a II-a aici: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (II) – Establishmentul devine bolșevic
Partea a III-a aici: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (III) – Manipularea opiniei publice
Partea a IV-a aici: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (IV) – „Eros și civilizație”. Crearea culturii drogurilor
Partea a IV-a aici: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (V) – Filozofia New Age s-a născut într-o sectă ocultă cu afinități naziste și comuniste
III. Creând „opinia publică”: „Personalitatea autoritară”. Bogeyman și Biroul pentru Servicii Strategice (OSS)
Eforturile conspiratorilor Proiectului Radio de a manipula populația a dat naștere pseudo-științei moderne a sondării opiniei publice în vederea creșterii controlului asupra metodelor pe care aceștia le dezvoltaseră.
Astăzi, sondajele de opinie publică, asemeni știrilor televizate au fost complet integrate în societatea noastră. Un „studiu științific” despre ceea ce se spune că ar crede oamenii în legătură cu o problema poate fi produs în mai puțin de 24 de ore. Unele campanii pentru birourile politice de nivel înalt sunt total structurate de către sondaje. În realitate, mulți politicieni încearcă să creeze „problematici” ce, în esență, sunt lipsite de importantă, dar despre care se știe că vor arată bine în sondaje, pur și simplu pentru a-și întări imaginea și popularitatea. Importante decizii politice sunt luate în funcție doar de sondaje, ignorându-se votul cetățenilor sau al Parlamentului. Ziarele chiar vor scrie ocazional editoriale moralizatoare, chemând oamenii să gândească independent, în același timp însă trimițând cecuri grase organizației locale de sondare a opiniei publice.
Ideea „opiniei publice” nu este nouă. Platon a scris împotriva ei în dialogul „Republica”; Alexis de Toqueville a scris pe larg despre influența acesteia asupra Americii la începutul sec. al XIX-lea. Dar nimeni nu s-a gândit să măsoare opinia publică înainte de sec. XX și nimeni nu s-a gândit înainte de anii ’30 să folosească aceste 4 măsurători pentru luarea deciziei.
Este util să reflectăm puțin asupra conceptului. Credința că opinia publică poate fi un determinant al adevărului este o patologie filozofică. Ea se opune ideii unei minți individuale raționale. Fiecare minte individuală este un dar divin, putând fi capabilă de descoperiri raționale, științifice și de înțelegerea descoperirilor celorlalți indivizi. Mintea individuală e unul dintre puținele „lucruri” ce nu pot fi aduse la o „medie” de tip matematic. Spre exemplu, în momentul unei descoperiri, este posibil, poate chiar probabil, ca omul de știință ce a făcut descoperirea să fie singurul care să dețină acea „opinie” asupra naturii, în timp ce toți ceilalți pot avea o opinie diferită sau niciuna. Ne putem imagina lesne ce „cercetare științifică” va fi fost aceea a modelului sistemului solar a lui Kepler, imediat după publicarea „Armoniei lumii”: 2% pentru, 48% împotriva, 50% nici o opinie.
Aceste tehnici de cercetare psihoanalitice au devenit standardul nu numai pentru Școala de la Frankfurt, dar și pentru majoritatea departamentelor de științe sociale din SUA, în special după sosirea ICS în America. Metodologia aceasta a fost baza de cercetare în cadrul celui mai renumit proiect al Școlii de la Frankfurt: „Personalitatea autoritară”. În 1942, directorul ICS, Max Horkheimer a luat contactul cu Comitetul Evreiesc American, care l-a însărcinat cu stabilirea unui Departament de Cercetare Științifică în cadrul Institutului. Comitetul i-a oferit, de asemenea, un grant consistent pentru studierea anti-semitismului în populația american[. „Scopul nostru”, nota Horkheimer în introducerea studiului „nu este studierea prejudecăților, ci explicarea lor cu scopul de a fi eradicate. Eradicarea înseamnă reeducare, științific planificată pe baza înțelegerii la care s-a ajuns științific”.
Scala A-S
În cele din urmă, 5 volume au fost produse pentru acest studiu de-a lungul anilor 40. Cel mai important a fost ultimul volum – „Personalitatea autoritară”, scris de Adorno cu ajutorul a trei psihologi sociali ai Universității Berkely din California.
În anii ’30, Erich Fromm a întocmit un chestionar pentru a evalua psihoanalitic lucrătorii germani în cadrul a mai mulți parametri: „autoritar”, „revoluționar”, „ambivalent”. Centrul studiului lui Adorno a fost, din nou, scala psihoanalitică a lui Fromm, având, însă finalul pozitiv schimbat din „personalitate revoluționară” în „personalitate democratică” – pentru a face că lucrurile să fie mai bine primite pentru audiența de după război.
Nouă trăsături de personalitate au fost testate și măsurate, incluzând:
- Convenționalismul – aderența rigidă la valorile convenționale ale clasei de mijloc;
- Agresiune autoritară – tendința de a supraveghea, condamna, respinge și pedepsi acei oameni ce încalcă valorile convenționale;
- Proiectivitate – dispoziția de crede că lucruri neobișnuite și periculoase se petrec în lume;
- Sex – grijă exagerată privind problemele de natură sexuală.
Pe baza acestor măsurători au fost construite mai multe scale:
- Scala E – Etnocentrism
- Scala CPE – conservatorism politico-economic
- Scala A-S – antisemitism
- Scala F – fascism
Folosind metodologia lui Rensis Lickerts a măsurării rezultatelor, autorii au fost capabili să „asambleze” o definiție empirică a ceea ce Adorno a denumit „noul tip antropologic”-personalitatea autoritară. Înșelăciunea constă, ca în cazul majorității studiilor psihopolitice, în ipoteza unei tipologii weberiene. O dată ce tipologia e statistic determinată, tot comportametul poate fi explicat. Dacă o personalitate anti-semitică nu acționează într-un mod anti-semitic, persoana va avea totuși un motiv ulterior pentru a acționa ca atare sau persoana este discontinuă în acțiune. Ideea că mintea umană este capabilă de transformare este total ignorată în această clasificare.
Rezultatele acestui studiu pot fi interpretate în moduri diametral opuse. Cineva poate afirma că studiul a demonstrat că populația SUA era, în general, conservatoare, nu dorea abandonarea economiei capitaliste, credea într-o familie puternică, iar promiscuitatea ar trebui pedepsită. De asemenea, că lumea postbelică era un loc periculos, având totodată temei și suspiciuni legate de evrei. Pe de altă parte, se puteau lua aceleași rezultate și demonstra că pogromurile anti-evreiești și raidurile de la Nurenberg „mocneau” încă, așteptând un nou Hitler pentru a le reaprinde. Oricare din cele două interpretări ar fi acceptată, alegerea este una de natură politică și nu de natură științifică.
Horkheimer și Adorno credeau cu tărie că toate religiile, inclusive iudaismul erau „opiul maselor”. Scopul lor nu era acela de a proteja evreii de prejudecăți, ci de a crea o definiție a antisemitismului și a autoritarismului ce putea fi exploatată pentru a forța „reeducarea planificată științific” a americanilor si europenilor în îndepărtarea lor de la principiiile și civilizația iudeo-creștină pe care Școala de la Frankfurt le disprețuia. În scrierile teoretice ale acelei perioade, Horkheimer și Adorno au dus teza aceasta până la concluziile cele mai paranoide: precum capitalismul era inerent fascistoid, filosofia creștină în sine este sursă a anti-semitismului. Așa cum Horkheimer și Adorno aveau să scrie împreună în 1947 în „Elemente de anti-semitism”, „Hristos, Spiritul devenit carne, este vrăjitorul îndumnezeit”.
Auto-reflecția omului în absolut, umanizarea lui Dumnezeu prin Hristos reprezintă „proton-pseudos”, falsitatea primordială. Progresul dincolo de iudaism este îngemănat cu presupoziția că omul Iisus a devenit Dumnezeu. Aspectul reflexiv al creștinismului, „intelectualizarea magicului”, reprezintă „sursa răului”.
În același timp, Horkheimer a putut scrie într-un articol mai popularizat, intitulat „Antisemitismul – o boală socială”, că „în prezent, singură țară unde nu pare să mai existe nici un fel de anti-semitism este Rusia”. Această încercare personală de a maximiza paranoia a fost ajutată mai târziu de Hannah Arendt, care avea să popularizeze „personalitatea autoritară”, în a sa celebra „Orginile totalitarismului”. Arendt a adăugat, de asemenea, faimoasa sa înfloritură retorică despre „banalitatea răului” în scrierea ulterioară „Eichmann la Ierusalim”: chiar și un simplu proprietar de magazin ca Eichmann se poate transforma într-o bestie nazistă în anumite circumstanțe psihologice – fiecare gentilom este suspect din punct de vedere psihoanalitic.
Versiunea extremă a tezei personalității autoritare aparținând Hannei Arendt este astăzi filosofia operantă a „Cult Awareness Network – C.A.N”, un grup ce lucrează, printre altele cu Departametul de Justiție al SUA și Liga Antidefăimare a Lojei B’naiB’rith. Folosind metoda standard a Școlii de la Frankfurt, C.A.N identifică grupurile politice și ideologice ce reprezintă inamicii săi politici, apoi le „redenumește” drept „grupare” pentru a justifica apoi operațiunile împotriva lor.
Explozia opiniei publice
În pofida tezei sale centrale nedemonstrate a „tipurilor psihanalitice”, metodologia cercetării interpretative a Școlii de la Frankfurt” a devenit dominantă în științele sociale, rămânând în acest fel și astăzi. În fapt, adoptarea acestei noi pseudo-științifice tehnici în anii ’30 a determinat folosirea pe scară largă a cercetărilor privind „opinia publică”, mare parte din ele fundamentate de către agenția Madison Avenue. Majoritatea sondajelor de opinie – A.C Nielsen, George Gallup, Elmo Roper – au început la mijlocul anilor ’30, folosind metodologia ICS, având în vedere succesul programului de analiză Stanton-Lazersfeld. Până în 1936, activitatea de sondare a opiniei publice a devenit suficient de răspândită pentru a justifică o asociație comercială: Academia Americană a Cercetării Opiniei Publice din cadrul Universității Princeton, condusă de Lazersfeld; în același timp, Universitatea din Chicago a creat Centrul Național de Cercetări ale Opiniei Publice. În 1940, Biroul de Cercetare Radio a devenit Biroul de Cercetare Socială Aplicată – o divizie a Columbia University, avându-l că director pe neobositul Lazersfeld.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Lazeresfeld a proiectat în mod special folosirea cercetărilor pentru a analiza psihologic comportamentul de vot al oamenilor și, până la alegerile prezidențiale din 1952, agențiile de advertising Medison Avenue controlau deplin campania lui Dwight Eisenhower, folosind rezultatele lui Lazersfeld. 1952 a fost, de asemenea, anul în care alegerile s-au desfășurat pentru prima dată sub influența televiziunii, care, așa cum Adorno prevăzuse cu 8 ani înainte, într-un interval scurt de timp crescuse enorm în influență.
Batten, Barton, Durstine & Osborne – celebra agenție de advertising BBD&O, a proiectat întreaga campanie de apariții pentru TV la fel de minuțios ca raidurile lui Hitler de la Nuremberg; spoturi de 1 minut au fost produse pentru a se mula perfect pe nevoile votanților, determinate de cercetări. De atunci, strategia a continuat fără încetare.
Întreaga dezvoltare a televiziunii și a advertisingului din anii ’50 și ’60 a fost condusă de oameni „antrenați” în tehnicile de alienare în masă ale Școlii de la Frankfurt.
Frank Stanton avea să devină, începând cu „Proiectul Radio” cel mai important „leader” al televiziunii moderne. Principalul „rival” al lui Stanton din perioada formativă a TV-ului a fost Sylvester „Pat” Weaver de la NBC. După un doctorat în „comportamentul de audiție”, Weaver a lucrat cu programul de analiză la finalul anilor ’30, înainte de a deveni vice-președintele rețelei. Carierele lui Stanton și Weaver sunt tipice pentru dezvoltarea TV-ului. Astăzi, oamenii care conduc rețelele de televiziune, agențiile de publicitate și organizațiile de sondare a opiniei publice, chiar dacă nu au auzit de Theodor Adorno, cred cu tărie în teoria acestuia că mass-media poate și trebuie să transforme tot ce atinge în „fotbal”. Televizarea în 1991 a războiului din Golf ar trebuie să confirme acest lucru.
Tehnica mass-media și advertising-ului dezvoltată de Școala de la Frankfurt controlează acum în mod efectiv campanile electorale din SUA. Acestea nu mai sunt bazate pe programe politice, ci pe alienare.
Fețele pline de milă și fricile iraționale sunt acum identificate de cercetările psihoanalitice pentru a fi transpuse în „probleme de rezolvat”. Problemele ce vor determina viitorul civilizației actuale sunt în mod sistematic reduse la oportunități fotografice și bit-uri radio, ca în cazul transmisiunilor radio ale lui Ed Murow din anii ’30 – unde efectul dramatic este maximizat și conținutul de idei este redus la zero.
Cine este inamicul?
Parte a înșelătoriei personalității autoritare din zilele noastre derivă, de asemenea, din faptul că Școala de la Frankfurt și teoriile sale au a fost acceptate oficial de către guvernul SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cominterniștii fiind responsabili de definirea inamicilor SUA, atât pe timp de război, cât și după aceea.
În 1942, Biroul pentru Servicii Strategice – OSS, rapid constituitul serviciu american de spionaj și operațiuni sub acoperire, l-a însărcinat pe fostul președinte al Universității Harvard, James Baxter să formeze o Unitate de Cercetare și Analiză în cadrul Diviziei de Intelligence a OSS. Până în 1944, Unitatea a reușit să adune un numeros și prestigios grup de tineri cercetători emigrant, încât Stuart Hughes, pe atunci doctorand, declara că „a lucra pentru Unitate era asemeni a două absolviri universitare”, pe cheltuiala guvernului. Secțiunea central-europeană a fost condusă de către istoricul Carl Schorske; sub conducerea acestuia a acționat ca șef de secție Franz Neumann, avându-i ca și colaboratori pe veteranii ICS Herbert Marcuse, Paul Baran și Otto Kirchheimer. Leo Lowenthal a condus secțiunea de limbă germană a Biroului Informațiilor de Război.
Sophie Marcuse, soția lui Herbert Marcuse a lucrat la Oficiul Naval de Informații. De asemenea, la Unitatea de Cercetare și Analiză mai activau: Siegfried Kracauer, profesorul de filosofie kantiană a lui Adorno, acum în postura de teoretician de film; Norman O. Brown, care avea să devină celebru în anii ’60 grație combinării teoriei hedoniste a lui Marcuse cu terapia cu orgon a lui Wilhelm Reich în vederea popularizării „perversității polimorfice”; Barrington Moore Jr., profesor de filozofie în anii următori, co-autor al unei cărți cu Marcuse; Gregory Bateson – soțul antropologistei Margaret Mead (cea care a scris jurnalul Școlii de la Frankfurt) și Arthur Schlesinger – istoricul care s-a alăturat Administrației Kennedy.
Prima însărcinare a lui Marcuse a fost aceea de a conduce o echipă în vederea identificării atât a celor ce urmau să fie judecați drept criminali de război după încheierea conflagrației, cât și a celor ce puteau fi lideri potențiali ai Germaniei postbelice. În 1944, Marcuse, Neumann și Kirchheimer au elaborate „Ghidul de denazificare”, care avea să fie diseminat ofițerilor forțelor armate americane, care ocupau Germania, pentru a-i ajuta pe aceștia în identificarea și eliminarea comportamentelor pro-naziste.
După armistițiu, Unitatea a trimis reprezentanți pentru a lucra ca ofițeri de legătură cu diferitele puteri ocupate. Marcuse a fost însărcinat cu zona de ocupație a SUA, Kirchheimer cu cea a Franței, iar Barrington Moore cu cea sovietică. În vara lui 1945, Neumann și-a părăsit poziția petru a deveni șeful departamentului de cercetare a tribunalului Nuremberg. Marcuse a rămas în continuare până la începutul anilor 50 în zona intelligence-ului american, ajungând șef al Diviziei Central Europene din cadrul Biroului de Informații al Departamentului de Stat American, un Birou însărcinat oficial cu „planificarea și implementarea unui program pozitiv de cercetare în intelligence în vederea îndeplinirii cerințelor de informații a CIA și ale altor agenții autorizate”.
În timpul mandatului său ca oficial guvernamental american, Marcuse a sprijinit divizarea Germaniei în RDG și RFG, insistând că aceasta va preveni o alianță între nou eliberatele partide de stânga și forțele vechi, conservatoare, industriale și de afaceri. În 1949, el a elaborat un raport de 532 de pagini, intitulat „Potențialitățile unui comunism mondial” (declasificat abia în 1978), care sugera că stabilizarea economică a Europei prin Planul Marshall va limita potențialul de recrutare a partidelor comuniste vest-europene până la un nivel aceeptabil, determinând o perioadă de co-existență ostilă cu URSS, marcată de confruntări doar în locuri îndepărtate, precum America Latină sau Indochina – o predicție, de altfel, surprinzător de bună. Marcuse a părăsit Departamentul de Stat pentru un grant oferit de Fundația Rockefeller în vederea colaborării cu diversele departamente de studiu al URSS înființate de universitățile de top americane după război, în majoritate de către veterani ai Unității de Cercetare și Analiză. În același timp, Max Horkheimer avea să-și aducă o contribuție și mai semnificativă. Că parte a proiectului de „denazificare” a Germaniei, sugerat de UCA, Înaltul Comisar American pentru Germania – John J. McCloy, având la dispoziție fonduri discreționare, l-a rechemat pe Horkheimer în Germania în vederea reformării sistemului universitar german. McCloy chiar a solicitat președintelui Truman și Congresului SUA aprobarea unui grant, avându-l că beneficiar pe Horkheimer, care avea să devină astfel un cetățean cu dublă cetățenie – americană și germană.
Pentru o scurtă perioadă, Horkheimer a fost singura persoană din lume ce deținea cele două cetățenii. În Germania, el a început revigorarea completă și rapidă a Școlii de la Frankfurt, la sfârșitul anilor ’50, incluzând pregătirea unei noi generații de bursieri angrenați în distrugerea civilizației occidentale, precum Hans-Georg Gadamer sau Jurgen Habermas – care vor avea o influență așa de distructivă în Germania anilor ’60. Într-o perioadă a istoriei americane când unii indivizi erau târâți în șomaj și suicid pentru „dulcea aromă a stângismului”, veteranii Școlii de la Frankfurt, toți cu extraordinare „garanții” ale Cominternului, trăiau vieți încântătoare. America „înmânase”, într-o măsură foarte extinsă, definirea propriilor inamici ai națiunii în mâna celor mai înversunați adversari ai săi.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
