UPDATED: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (I) – Intelighenția bolșevică

Sursa: Anacronic.ro, 11 februarie 2017
Traducere și preambul de Mircea Tănase după ediția iarnă, 1992 a „FIDELIO Magazine”

Partea I aici: UPDATED: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (I) – Intelighenția bolșevică

Partea a II-a aici: Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (II) – Establishmentul devine bolșevic

Partea a III-a (VA URMA): Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (III) – Manipularea opiniei publice

Partea a IV-a (VA URMA): Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (IV) – „Eros și civilizație”. Crearea culturii drogurilor

Partea a IV-a (VA URMA): Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (V) – Filozofia New Age s-a născut într-o sectă ocultă cu afinități naziste și comuniste

Preambul

Unul din cele mai importante momente în înțelegerea culturii politice de tip socialist și, implicit, a dogmei moderne a corectitudinii politice actuale este, fără îndoială, crearea Institutului pentru Cercetări Sociale de la Frankfurt (în continuare ICS sau Institutul), vector instituțional în propagarea disimulată a revoluției bolșevice. Plasat sub „acoperământ” cultural, morbul nihilist socialist vizează în acest caz civilizația de tip occidental, al cărei fundament creștin este menit a fi „macerat” în solventul ideologic al proaspătului organism revoluționar cunoscut mai târziu sub denumirea de Școala de la Frankfurt.

Subversiv prin natura sa, Institutul este o agregare a forțelor intelighenției internaționale socialiste, care înțeleg că lupta cu frontul occidental, eșuată sub raport militar după 1919, trebuie purtată nu de un proletariat revoluționar clasic – model bolșevic, a cărui „ridicare” este de altfel problematica sub raport social și politic, ci de o avangardă „științifică” ce prin demersuri persuasive asumă o conducere „iluminată” spre comunizarea statelor aflate sub influență.

Dezavuați în URSS pentru „deviaționism” ideologic, primii actanți – Antonio Gramsci și Georg Luckacs – creează un model de preluare și comunizare a statelor plecând de la premise diferite în raport cu cu cel de forță și represiune instaurat în Rusia. Modelul „pas cu pas”, consideră artizanii, este mult mai adaptabil și mai eficient pentru că vizează „suprastructura” existentă în miezul creștin al societăților vestice și a căror demantelare sub raport cultural va crea cu adevărat un „om nou” perfect reeducat, pentru că acesta, spre deosebire de cel reeducat brutal, își va iubi noul sine comunist, având un suflet nou.

Modelul este cu atât mai eficace cu cât se desfășoară ocult, sub masca instituțiilor existente, sub prestigiul științelor timpului, în esență însă lucrând spre metastazierea întregului țesut socio-politic. Se instaurează astfel un razboi de guerilă, asimetric, în raport cu propriii cetățeni, insesizabil pentru că se desfașoară pe coordonatele și sub umbrela regimurilor democratice, inapte în a dezvolta forme de răspuns „imunologic”. Artă a transformării sociale ce ține de domeniul magicului, preluarea subtilă a comandamentelor ideologice necesită timp și pricepere, precum și un instrumentar științific demn de un alchimist renascentist, model al magicianului brunian teoretizat de Ioan Petru Culianu.

În creuzetul transformării sociale totale vor fi astfel infuzate cele mai diverse și inovative tehnici și tehnologii, inserate în sociologie, psihologie, demografie, arte vizuale, comunicare politică și tehnologiile comunicațiilor, care pe parcursul a aproximativ 100 de ani vor gesta în principal în SUA și Europa Occidentală, pentru a se disemina și impune apoi ca model global.

Teza articolului de față este că modelul social transformist al Școlii de la Frankfurt este actualmente instaurat în majoritatea societăților occidentale, sub forma corectitudinii politice, ca dogmă a societăților democratice, care sunt pe cale să își piardă modelul identitar creștin și să se prefacă într-un tot comunizat supranațional, realizând astfel visul artizanilor săi al „societății fără clase”, dar și fără Dumnezeu, căci precum remarcă Dostoievsky, „omul fără țară e și fără Dumnezeu”. Parcursul istoric, ideologic, precum și perspectivele ce se întrevăd vor fi analizate în cele ce urmează.

I. Școala de la Frankfurt: Intelighenția bolșevică

În zilele imediat următoare Revoluției Bolșevice din Rusia se credea pe scară largă că revoluția proletariatului va fi imediat exportată din Urali în Europa și, în final, în America de Nord. Acest lucru nu s-a întâmplat. Singurele două încercări de instaurare a unor guverne muncitorești în Vest – la Munchen și Budapesta – au durat doar două luni. Internaționala Comunistă – Cominternul a întreprins imediat mai multe operațiuni pentru a vedea cauzele acestor eșecuri. Una dintre ele avea să fie condusă de Georg Lukacs, aristocrat maghiar, fiu al unui proeminent bancher al Imperiului Austro-Ungar.

Antrenat în Germania și deja un important teoretician literar, Lukacs devine comunist în timpul Primului Război Mondial, scriind la momentul intrării în Partidul Comunist lucrarea „Cine ne va salva de civilizația occidentală”. Lukacs era foarte potrivit sarcinii trasate de Comintern: fusese unul din Comisarii Culturii în timpul scurtului Soviet Ungar din Budapesta, în 1919. Scurta viață a acestui Soviet este legată, printre altele, de ordinele lui Lukacs privind introducerea și obligativitatea educației sexuale în școli, accesul facil la mijloacele de contracepție și facilitarea legilor divorțului – măsuri care însă au scandalizat puternic populația romano-catolică, majoritară, a Ungariei.

Retras în Uniunea Sovietică după contrarevoluție, Lukacs se stabilește în 1922 în Germania, unde prezidează o reuniune cu sociologii și intelectualii germani de orientare pro-comunistă. Această reuniune reprezintă practic actul de naștere al Institutului pentru Cercetări Sociale. În următorii 10 ani, munca Institutului avea să devină cel mai de succes război psihologic dus împotriva Occidentului capitalist.

Lukacs subliniază că orice mișcare politică potentă și capabilă să instaureze bolșevismul în Vest va trebui să fie, (în cuvintele sale) „demonică”, „va trebui să posede o putere religioasă în stare să aprindă întreg sufletul, o putere ce a caracterizat creștinismul primar”. În plus, Lukacs sugerează că o asemenea mișcare politică „mesianică” poate avea succes doar atunci când individul crede că acțiunile sale sunt determinate nu de „destinul personal”, ci de „destinul comunității”, „într-o lume care a fost abandonată de Dumnezeu”.

Bolșevismul a avut succes în Rusia deoarece națiunea era dominată de o formă peculiară de creștinism gnostic, exemplificat de scrierile lui Dostoievsky.

„Modelul pentru omul nou este Alioșa Karamazov”, spune Lukacs, referindu-se la personajul lui Dostoievsky, care, de bună voie, își cedează identitatea personală unui om sfânt, încetând astfel să fie „unic”, „pur”, devenind abstract. Acest abandon al unicității sufletului personal rezolva, de asemenea, „problema forțelor diabolice ce caută mereu violență” și care trebuie dezlănțuite pentru a crea revoluția. În acest context, Lukacs citează povestea Marelui Inchizitor din Frații Karamazov, notând că Inchizitorul care îl interoghează pe Hristos a rezolvat problema binelui și răului. O dată ce omul a înțeles alienarea de Dumnezeu, atunci orice act în serviciul „destinului comunității” e justificabil. Un asemenea act nu mai poate fi calificat drept crimă sau nebunie.

Conform unui martor ocular al întâlnirilor din Sovietul Ungar din 1919, din Budapesta, în momentul întocmirii listelor cu echipele de execuție, Lukacs cita adeseori din Marele Inchizitor: „Și noi care, pentru fericirea lor, am luat asupra noastră păcatele lor, stăm înaintea voastră zicând: „Judecați-ne dacă puteți și dacă îndrăzniți”.

Problema genezei

Ceea ce Luckacs a identificat ca diferență între lumea occidentală și Rusia a fost matricea culturală a iudeo-creștinismului, care punea accent pe unicitatea și sacralitatea individului, abjurate ca valori de către Luckacs. În esența ei, ideologia dominantă occidentală menținea ideea că individul, prin intermediul rațiunii, poate discerne voința divină printr-o relație nemediată.

Ceea ce era mai rău, din perspectiva lui Luckacs, era faptul că această relație rațională a omului cu Divinitatea implică, în mod necesar, că acesta poate și trebuie să schimbe universul fizic în căutarea lui Dumnezeu.

Omul trebuie să dețină supremația asupra naturii, așa cum este menționat în enunțurile Bibliei. Problema era, așadar, că, atâta timp cât individul avea să aibă această credință sau chiar speranța unei asemenea credințe, scânteia rațională divină interioară putând rezolva problemele cu care se confruntă societatea, atunci societatea nu va atinge stadiul de deznădejde și alienare atât de necesar în declanșarea revoluției socialiste.

Sarcina Școlii de la Frankfurt a fost întâi să submineze moștenirea creștină prin „abolirea culturii”. În al doilea rând, să determine noi forme culturale, care să „crească alienarea populației”, creând astfel „noul barbarism”.

Pentru îndeplinirea acestei sarcini a fost adus în jurul Școlii un incredibil asortisment nu numai de comuniști, dar și de socialiști neînregimentați politic, fenomenologi radicali, sioniști, freudieni renegați, precum și câțiva membri ai auto-intitulatului „cult Astartic”.

Varietatea membrilor reflectă, până la un punct, sursa sponsorizărilor.

Chiar dacă Institutul a pornit cu suport din partea Cominternului, în următorii 30 de ani sursele sale de finanțare includeau:

• Diferite universități germane și americane
• Fundația Rockefeler
• Columbia Broadcasting System / CBS
• Comitetul Evreiesc American
• Servicii deintelligence americane
• Înaltul Comisariat american pentru Germania
• Organizația Internațională a Muncii
• Exclusivistul Institut psihiatric Hacker din Beverly Hills

În mod similar, alianțele politice: chiar dacă personalul de vârf a menținut o relație „sentimentală” cu URSS (și există dovezi că unii dintre ei au lucrat pentru serviciile de spionaj rusești până în anii 60), Institutul vedea obiectivele sale mai sus de cele ale politicii externe a URSS. Stalin, care era „îngrozit” de operațiunile indisciplinate și „cosmopolite” derulate de predecesorii săi, a tăiat activitatea Institutului la finele anilor 20, forțându-l pe Luckacs să-și facă „autocritica” și întemnițându-l pentru scurt timp ca „simpatizant” german, în timpul celui de-al doilea război mondial. Luckacs a supraviețuit și, pentru scurt timp, a ocupat din nou poziția sa în Minsterul Culturii, în timpul regimului anti-stalinist al lui Imre Nagy din Ungaria.

Printre alte figuri importante ale Institutului s-a remarcat cea a lui Herbert Marcuse. Inițial comunist, a devenit apoi protejat al filozofului Martin Heidegger, ajungând mai târziu în rândurile Partidului Nazist.

Ajuns în SUA, va lucra pentru Biroul de Servicii Strategice în timpul celui de al Doilea Război Mondial și va ajunge „top analyst” pe politică rusească pentru Departamentul de Stat în perioada de vârf a lui McCarthy. Apoi, la sfârșitul anilor 60, devine cel mai important „guru” al Noii Drepte. Își sfârșește cariera cu obținerea de fonduri pentru extremiștii de mediu –„Partidul Verzilor” în Germania Federală.

În toate aceste aparent incoerente schimbări de poziție nu se află însă nici un conflict ideologic. Invariantul este dorința tuturor partidelor de a răspunde întrebării inițiale puse de Luckacs: „Cine ne va salva de civilizația occidentală”.

Theodor Adorno și Walter Benjamin

Poate cel mai important, chiar dacă cel mai puțin cunoscut succes al Școlii de la Frankfurt, a fost nașterea mediilor electronice de comunicare ale radioului și televiziunii și conversia lor în instrumentele de control social pe care le reprezintă astăzi. Acest proces s-a născut din munca depusă inițial de doi oameni care s-au alăturat Institutului la sfârșitul anilor 20: Theodor Adorno și Walter Benjamin.

După terminarea studiilor la Universitatea din Frankfurt, Walter Benjamin a planificat să emigreze în Palestina în 1924, împreună cu Gershom Scholem (devenit ulterior unul dintre cei mai renumiți filosofi ai Israelului, precum și lider gnostic al iudaismului), dar a fost împiedicat de legătura amoroasă cu Asja Lacis – actriță lituaniancă și agent Comintern. Lacis îl „confiscă” pe Benjamin pe insula italiană Capri, un vechi centru cultic din perioada împăratului Tiberiu, folosit apoi ca bază de antrenament a Cominternului. De aici înainte, apoliticul Benjamin îi va scrie prietenului său Scholem că a găsit „o eliberare existențială și o viziune internă consistentă în actualizarea comunismului radical”. Lacis îl va duce mai târziu pe Benjamin la Moscova pentru continuarea îndoctrinării. Aici acesta îl cunoaște pe Bertholt Brecht, cu care va începe o lungă colaborare; imediat după această întâlnire, în timpul activității dedicate primei traduceri în limbă germană a poetului francez Baudelaire (iubitor al experiențelor psihedelice), Benjamin începe o serioasă serie de experimente cu halucinogene.

În 1927, el se va afla la Berlin, ca parte a unui grup condus de Adorno, ce studia lucrările lui Luckacs; ceilalți membri ai grupului de studiu îi includeau pe Brecht și partenerul sau de compoziție Kurt Weil, Hans Eisler, un alt compozitor, ce avea să devină ulterior compozitor de film la Hollywood și co-autor cu Adorno al cărții „Compozitia pentru film”. De asemenea, fotograful avangardist Imre Moholy-Nagy și conducătorul grupului, Otto Klemperer.

Între 1928 -1932, Adorno și Benjamin au dezvoltat o intensă colaborare, la sfârșitul căreia au început să publice o serie de articole în revista Institutului „Zeitschrift fur Sozialforschung”. Benjamin a fost păstrat în interiorul activităților Institutului, în mare parte grație lui Adorno, care mai târziu avea să-și însușească o mare parte a lucrării acestuia.

După venirea la putere a lui Hitler, staff-ul Institutului s-a răspândit. În timp ce majoritatea celorlalți membri au primit noi însărcinări în SUA și Anglia, Benjamin nu a primit nici o ofertă de lucru, probabil din cauza animozităților cu Adorno. Benjamin pleacă în Franța, iar după invazia germană zboară în Spania. Așteptându-și arestul din partea Gestapoului, este cuprins de disperare și moare de supradoză într-o cameră de hotel.

Munca lui rămâne aproape necunoscută până în 1955, când Sholem și Adorno publică o ediție a lucrărilor sale în Germania. Reînvierea completă are loc în 1968, când Hannah Arendt, fostă amantă a lui Heidegger și colaboratoare a Institutului în America, publică un articol important despre Benjamin în revista New Yorker, urmată, în același an, de prima traducere englezească a operei sale.

Astăzi, fiecare librărie universitară din SUA deține un întreg raft de traduceri și exegeze ale fiecărei părticele din opera lui Benjamin. Adorno a fost mai tânăr decât Benjamin și, în plus, pe cât de pasiv a fost Benjamin, pe atât de agresiv a fost Adorno.

Născut Theodor Wiesengrund-Adorno, într-o familie de corsicani, acesta a primit lecții de pian de la o vârstă fragedă, din partea unui unchi ce trăia cu familia sa și care fusese acompanior de pian pentru celebra artistă de operă Adelina Patti. Se credea că Adorno va deveni un muzician profesionist, studiind în acest sens cu Bernard Sekles, profesorul lui Paul Hindemith. În 1918, încă student la gimnaziu, Adorno îl cunoaște pe Siegfried Kracauer. Membru al salonului kantian-sionist ce se reunea în casa rabinului Nehemiah Nobel din Frankfurt, Kracauer era parte a unui grup din care mai făceau parte: filosoful Martin Buber, scriitorul Franz Rosenzweig, precum și studenții Leo Lowenthal și Eric Fromm. Krakauer, Lowenthal și Fromm aveau să se alăture Institutului 20 de ani mai târziu.

Adorno îl angajează pe Kracauer că profesor în asimilarea filozofiei lui Kant. Kracauer îl introduce, de asemenea, în scrierile lui Luckacs și Walter Bejamin, cel din urmă fiind deja un apropiat al cercului Nobel.

În 1924, Adorno se mută la Viena pentru a studia cu compozitorii atonaliști Alban Berg și Arnold Schonberg și devine familiar cu cercul avangardist și ocult din jurul marxistului Karl Kraus. Aici, nu numai că îl va cunoaște pe colaboratorul său viitor, Hans Eisler, dar va veni în contact și cu teoriile freudianului extremist Otto Gross. O lungă perioadă dependent de cocaină, Gross moare în timpul unei revolte de 1920 din Berlin, în momentul în care se pregătea să ajute revoluția din Budapesta. El dezvoltă teoria că sănătatea mentală poate fi atinsă numai prin reînvierea vechiului cult al Astartei, care distruge monoteismul și „familia burgheză”.

Salvând estetica marxistă

Până în 1928, Adorno și Benjamin aveau să-și satisfacă ambițiile intelectuale, stabilindu-se la Institut, în Germania. Ca subiect ei aleg un aspect al problemei pusă de Luckacs: cum să dea esteticii o solidă bază materialistă? Era o întrebare de o anumită importanță la acea vreme. Dezbaterile oficialităților sovietice asupra artei și culturii, cu extravagantele lor „cotituri” din jurul „realismului socialist”, „proletcultismului” erau considerate idioțenii și nu serveau decât discreditării pretențiilor filozofice ale marxismului în rândul intelectualilor. Înseși scrierile lui Marx pe acest subiect erau, în cel mai bun caz, sumare și banale.

În esență, problema principală a lui Adorno și Benjamin era Gottfried Leibniz. La începutul secolului 19, Leibniz a distrus din nou vechiul gnosticism dualist ce diviza mintea și corpul, demonstrând că materia nu gândește. Un act creativ în artă sau știință poate enunța adevărul privind universul fizic, dar nu este determinat de acest univers. Printr-un efort auto-conștient ce concentrează trecutul în prezent pentru a determina viitorul, actul creativ corect orientat și definit este tot atât de nemuritor precum sufletul care îl imaginează. Acest fapt are implicații decisive pentru marxism, care se bazează în întregime pe ipoteza că activitatea mentală este determinată de relațiile sociale derivate din activitatea omenirii asupra existenței fizice. Marx a eludat problema pusă de Leibniz, așa cum au făcut Adorno și Benjamin, chiar dacă mai târziu au făcut-o cu mai mult elan.

Este greșit, afirmă Benjamin în primele sale articole asupra acestei teme, de a se începe cu rațiunea, afirmând mintea ca bază a dezvoltării civilizației. Această este o moștenire nefericită a lui Socrate. Ca alternative, Benjamin propune un mod aristotelic de interpretarea Genezei:

Să presupunem că Edenul a fost dăruit lui Adam ca univers fizic primordial. Originea științei și filosofiei nu rezidă în investigarea și dominația naturii, ci în numirea obiectelor naturii. În starea primordială, numirea unui lucru însemna să spui totul despre acel lucru. În sprijinul acestei afirmații, Benjamin citează în mod cinic primele paragrafe din Evanghelia după Ioan, evitând cu grijă versiunea mult mai profundă din greaca veche și preferând în schimb Vulgata, astfel încât la paragraful „La început a fost Cuvântul”, conotația originalului grecesc „logos” de Rațiune, Cuvânt, a fost înlocuită cu sensul mult restrictiv dat de cuvântul latin „verbum”. După expulzarea din Eden și porunca lui Dumnezeu ca Adam să-și mănânce pâinea prin sudoarea frunții (metaforă marxista folosită de Benjamin pentru dezvoltarea economiei) și blestemul ulterior al lui Dumnezeu dat Turnului Babel (prin Nimrod) (care a însemnat practic apariția statelor-națiune cu limbi diferite, pe care Benjamin și Marx le-au văzut ca pe un proces negativ, de îndepărtare de „comunismul primitiv” al Edenului), umanitatea a devenit înstrăinată de lumea fizică. De aceea, continuă Benjamin, obiectele încă reflectă o „aură” a formei lor primordiale, dar adevărul este acum fără speranță pierdut, aflat în ceață, neclar.

În fapt, vorbirea, limbajul scris, arta, creativitatea în sine, prin care dominăm universal fizic, contribuie la prelungirea înstrăinării, prin încercarea (în jargon marxist) de a încorpora obiectele naturii în relațiile sociale determinate de structura de clasă, dominantă la acel moment în istorie. Artistul creativ sau omul de știință este, de aceea, un vas, precum Ion rapsodul, așa cum el se descrie pe sine lui Socrate, sau precum un apărător al teoriei moderne a haosului: actul creativ „iese la suprafață” din amestecul cultural, precum în magie.

Cu cât burghezul încearcă mai mult să comunice, să transmită intenția sa cu privire la lucruri, cu atât se depărtează de la adevăr. Așa cum afirmă un celebru enunț al lui Benjamin: „Adevărul este moartea intenției”.

Acest tip de raționament permite realizarea unor lucruri distructive: Făcând din creativitate un produs al specificului istoric, o jefuiești atât de perenitate, cât și de moralitate. Astfel, cineva nu mai poate afirma un adevăr universal sau o lege naturală, deoarece adevărul este complet relativ la dezvoltarea istorică. Discreditând ideea adevărului și a erorii poți, de asemenea, să „arunci în aer” conceptele „învechite” de bine și rău; devii, în cuvintele lui Nietzche, „dincolo de bine și rău”.

Benjamin este capabil totodată să apere ceea ce el numește „satanismul” simboliștilor francezi și al succesorilor săi „suprarealiști” pentru că în miezul satanismului „cineva poate găsi cultul răului că instrument politic… pentru a dezinfecta și izola împotriva tuturor diletantismelor moralizatoare ale burghezilor”.

Să condamni satanismul lui Rimbaud ca rău este la fel de incorect ca a aprecia un cvartet al lui Beethoven sau un poem al lui Schiller ca fiind „bune”. Pentru amândouă, judecățile sunt oarbe la forțele istorice ce lucrează „inconștient” asupra artistului.

De aceea, ni se spune că ultima structură muzicală a lui Beethoven se „chinuia” să devin atonală. Dar el nu a putut să se afirme pe el însuși în mod conștient din cauza lumii structurate europene definite ca atare de Congresul de la Viena (teza lui Adorno); în mod similar, Schiller chiar a dorit să afirme că creativitatea era eliberarea erosului, dar fiind „un copil adevărat” al iluminismului și al lui Immanuel Kant, nu a putut să renunțe la rațiune (teza lui Marcuse).

Epistemologia devine astfel o relație săracă a opiniei publice, din moment ce artistul nu creează în mod conștient pentru a ridica societatea, ci mai degrabă „inconștient” el transmite presupozițiile ideologice ale culturii în care a fost născut.

Problema nu mai este reprezentată de adevărul universal, ci ce poate fi plauzibil interpretat de către auto-numiții „gardieni ai spiritului timpului” – zeitgeist.

„The Bad New Days”

De aceea, pentru Școala de la Frankfurt, scopul elitei culturale în moderna eră „capitalistă” trebuie să fie dezbrăcarea de credința că arta derivă din emulația auto-conștientă provenită de la Dumnezeu ca și Creator.

„Iluminarea religioasă” – spune Benjamin – trebuie arătată a proveni dintr-o iluminare profană, materialistă, dintr-o inspirație antropologică, căreia hașișul, opiumul sau orice altceva îi poate oferi o lecție introductivă.

În același timp, „noi forme culturale trebuie găsite pentru a crește „alienatia populației”, pentru ca ea să înțeleagă cu adevărat cât de alienată este când trăiește fără socialism. Să nu se construiască pe vechile zile bune de odinioară, ci pe cele rele și noi de astăzi”.

Direcția potrivită în pictură este urmată de ultimele creații ale lui Van Gogh, care a început să picteze obiecte în dezintegrare, cu ochiul echivalent al unui fumător de hașiș ce extrage și introduce lucruri din afara lumii lor firești.

În muzică „nu este sugerat că cineva poate compune mai bine astăzi decât Mozart sau Beethoven”, spune Adorno, „dar trebuie să se compună atonal, deoarece atonalismul este bolnav, iar boala, în mod dialectic, este și leacul”.

Extraordinara reacție violentă de protest cu care muzica se confruntă în societatea prezentă, pare cu toate acestea să sugereze că funcția dialectică a acestei muzici poate fi deja simțită negativ, ca „distrugere”. Scopul artei moderne, literaturii și muzicii trebuie să fie de a distruge potențialul înălțător și deci burghez al artei, literaturii și muzicii astfel încât „omul să-și piardă conexiunea cu divinul” și să-și vadă ca unică opțiune creativă revolta politică. „Pentru că a organiza pesimismul nu înseamnă altceva decât să alungi metafora morală din politică și să descoperi în acțiunea politică o sferă rezervată 100% imaginii”.

De aceea, Benjamin colaborează cu Brecht pentru a transpune aceste teorii în practică, iar efortul lor conjugat culminează în „efectul de înstrăinare” – enstrangement, încercarea lui Brecht de a-și scrie compozițiile astfel încât auditoriul să părăsească teatrul demoralizat și furios, aparent fără motiv.

Corectitudinea Politică

Analiza Adorno-Benjamin reprezintă aproape întreaga baza teoretică pentru toate trendurile estetice „politically correct”, ce acum invadează toate universitățile.

Post-structuralismul lui Roland Barthes, Michel Foucault și Jaques Derida, semiotica lui Umberto Eco, deconstructivismul lui Paul de Man, toate îl citează deschis pe Benjamin că sursă a operei lor. Opera „Numele trandafirului” a lui Eco este aproape un tribut adus lui Benjamin. De Man, fost colaborator nazist în Belgia, care a devenit apoi prestigios profesor la Yale, și-a început cariera traducându-l pe Benjamin. Celebra afirmație din 1968 a lui Barthes „autorul este mort” face referire la enunțul anterior a lui Benjamin „Adevărul este moartea intenției”.

Benjamin a fost chiar numit moștenitorul lui Leibnitz și Wilhelm von Humbold – filologul colaborator a lui Schiller, ale carui reforme educaționale au contribuit la fantastica dezvoltare a Germaniei din secolul 19.

În 1991, Washington Post îl numește pe Benjamin „cel mai fin teoretician literar german al secolului” (mulți însă ar renunță însă la termenul „german”).

Cititorii au auzit cu siguranță povestea terifiantă despre cum un department de studii afro-americane a interzis opera Othello, deoarece este „rasistă” sau cum un profesor feminist radical a predat, în cadrul unei întâlniri a Asociației de Limbi Moderne că „vrăjitoarele sunt adevăratele eroine ale operei Macbeth”.

Aceste atrocități apar deoarece „propovăduitorii” pot „plauzibil” demonstra în buna tradiție a lui Benjamin și Adorno că conținutul operei lui Shakespeare este irelevant; ceea ce este important este „subtextul” rasist sau falocentric de care Shakespeare era inconștient atunci când a scris.

Atunci când studiile feministe sau Departamentul de Studii ale Lumii a Treia organiza studenții pentru a abandona clasicismul în favoarea autorilor moderni, de culoare sau feminiști, motivele oferite erau total cele ale lui Benjamin. Nu faptul că acești autori moderni sunt mai buni, ci ei sunt oarecum mai aproape de adevăr, deoarece proza lor reflectă problemele sociale moderne asupra cărora autorii mai vechi sunt ignoranți. Studenții vor fi învățați că însuși limbajul este, așa cum afirmă Benjamin, aproape un conglomerat de nume false aruncate asupra societății de către opresori, fiind avertizați asupra „logocentrismului” -încrederii prea mari pe care burghezii o acordă cuvintelor.

Dacă acești autori antici apăreau „retrograzi” (în cuvintele lui Adorno), această se datora faptului că ei erau proiectați a fi așa. Cea mai importantă realizare a Școlii consistă în conștientizarea faptului că monstruoasele lor teorii pot deveni dominante în cultură, că rezultat al schimbărilor din societate, aduse de, ceea ce Benjamin a numit „era reproducerii mecanice a artei”.