ÎPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale: Cuplul bărbat-femeie, un dar al Raiului

Din punctul nostru de vedere, modificarea legislației în Franța cu privire la căsătorie s-a efectuat în urma unui proces de lungă durată, al cărui început îl putem situa în epoca Iluminismului. La epoca respectivă, cei ce-și dăduseră numele de „filosofi“, artizanii Enciclopediei, au dezvoltat teoria unei lumi și a unei morale fără Dumnezeu. În inima acestei filosofii este ideea că ființa umană dispune de ea însăși și, în consecință, nu are de dat socoteală nimănui de ceea ce face cu propria sa viață, cu propria gândire și în special cu propriul corp. În contextul spiritual, social și economic în care trăiesc țările Europei Occidentale, guvernat de principiul plăcerii și de ideologia de consum, este de înțeles că se ajunge ușor la ideea că totul este permis din momentul în care individul găsește satisfacerea propriilor aspirații, fie chiar egoiste.

Evoluția concepției asupra vieții umane, care a condus, pentru moment, la legalizarea homosexualității și a adopției de către persoane de același sex, se înscrie în mișcarea pretinselor „Lumini“ ale secolului al XVIII-lea, precum am spus mai înainte, și în procesul de decreștinare sistematică a societății civile. Acest proces s-a manifestat odată cu Revoluția Franceză și de-a lungul a trei secole de expansiune activă a gândirii libere în Franța, în principal prin intermediul școlii publice. Faptul că creștinii nu au știut să dezvolte, în ceea ce privește formarea preoților și cateheza, o pastorală care să țină cont de valoarea creștină a corpului uman a contribuit mult la triumful ideologiei hedoniste în cultura occidentală. Pe de altă parte, se pare că importanța căpătată de chestiunea homosexuală este legată de criza foarte gravă pe care o traversează de o vreme încoace cuplul și semnificația lui, pentru el însuși și pentru societatea civilă.

Formele de reacție, în Franța, au fost diverse. Unii oameni, chiar pretinși creștini, aderă la noua legislație sub pretextul modernismului, alții sunt indiferenți. Creștinii ortodocși au fost primii care au amintit fundamentele antropologiei creștine și au remarcat incompatibilitatea acesteia cu proiectul guvernamental. Începând cu ianuarie 2013, mai multe manifestații publice au adunat împreună creștini ortodocși cu catolici și cu unii reformați, precum și cu musulmani și francezi de confesiune iudaică. Manifestații favorabile noilor proiecte au avut de asemenea loc, mai puțin spectaculoase, și au permis înțelegerea filosofiei care este în spatele noilor legi: ideologia plăcerii, concepția anarhistă care nu vrea „nici Dumnezeu, nici stăpân“, gândire conform căreia, Dumnezeu neexistând, totul este permis etc. Este regretabil că manifestațiile, și unele, și altele, au fost adesea foarte politizate, chestiunea noii legislații oferind motiv de contestare a guvernului și a partidului de care aparține. Astfel se pierde din vedere adevăratul interes al problematicii: binele omului și mântuirea lui în lumea care va veni. În rest, creștinii nu se dovedesc mereu capabili de a susține un discurs el însuși creștin: luările lor de poziție sunt adesea lipsite de baze biblice și teologice, rămânând prizoniere ale unor puncte de vedere psihologice și sociologice.

Românii din Franța, unii dintre ei fiind și cetățeni francezi – ca și cei ce se află în alte țări ale Europei Occidentale -, au resimțit dintru început o adâncă suferință morală, conștientizând proiectul guvernamental francez și consecințele lui pentru ființa umană. Marea suferință a românilor s-a exprimat în parohiile noastre, fiind trăită în mod personal de fiecare credincios, dar și în reflecția comunității, în scrieri, luări de cuvânt, participări active și numeroase la anumite manifestații publice. Șocul este mult mai mare pentru ei decât pentru francezii de origine, care asistă de secole întregi la lucrarea activă de decreștinare a țării și culturii proprii. Românii nu au ezitat să facă comparația cu ceea ce s-a întâmplat nu demult în propria țară: expansiunea unei ideologii atee totalitare, prin metode asemănătoare, în special prin influența exercitată asupra copiilor. Vedem în egală măsură că anumiți români sunt profund dezamăgiți și scandalizați de către o Franță pe care o admirau și a cărei criză morală și culturală nu o percepuseră până acum. Supraestimaseră Franța, nu observaseră că ideile care produc rău Franței astăzi sunt aceleași cu cele care au făcut rău României după cel de-al Doilea Război Mondial.

Proiectul guvernului francez actual, asociat guvernului european, este acela de a permite triumful ideologiei republicane atee în cadrul școlii. Unii gânditori nu-și ascund bucuria de a vedea în sfârșit o țară sau o Europă decreștinate; în fine, triumful celor fără Dumnezeu… În manualele franțuzești se învață deja teoria „genului“. Profesorii vor fi obligați să o predea în școli pentru că face parte din programul de învățământ.

Nu există posibilitatea reală de a preda valorile moral-creștine în școli. Să nu ne facem iluzii. Soluția este mai degrabă – ceea ce consideră anumiți ortodocși și, mă gândesc, anumiți romano-catolici – aceea de avea propriile școli, propriul învățământ. Dar va fi dificil, căci Ministerul Educației, în Franța, va face tot ce-i stă în putință pentru a împiedica acest lucru, refuzând de exemplu echivalarea studiilor efectuate în școlile libere. Dezbaterea pe acest subiect va începe foarte curând, după părerea noastră…

În țări unde Biserica se bucură de o mare autoritate morală, acesta fiind cazul totuși pentru un mare număr de țări ale globului, problema se pune în mod diferit de felul în care este pusă în Franța, țară marcată de separarea dintre Biserică și Stat și de lucrarea eficace și de lungă durată a ideologiei revoluționare. Îi revine fiecăreia dintre țările noastre, unde influența Ortodoxiei este încă reală, responsabilitatea să găsească modalitățile creative pentru a răspunde provocărilor lumii contemporane. Considerăm că nu numai stigmatizând noutatea reușim să-i răspundem. Ar fi mai degrabă două atitudini posibile în același timp. Cea dintâi este aceea a pocăinței, căci nu suntem fără de păcat, și este bine dacă ne pocăim pentru păcatul care se manifestă în lume. Hristos, Care era fără de păcat, S-a urcat pe Cruce pentru mântuirea lumii. A doua atitudine consistă în a denunța, nu pe păcătoși, ci păcatul. Trebuie spus că homosexualitatea nu este, în ea însăși, o alternativă la sexualitatea dată de Dumnezeu. Și, dacă se poate, este bine să facem în așa fel ca ideologia acestei alternative să nu fie promovată oficial. Trebuie să reflectăm asupra modului celui mai constructiv de a ne proteja tinerii de păcat în general și de toate tentațiile pe care lumea contemporană le propune. Cel mai bun lucru este, din punctul nostru de vedere, regăsirea și retrăirea experienței pocăinței, aceea a Sfinților Părinți, întoarcerea la învățătura patristică cu privire la antropologie și retrăirea ei în actualitate. Dacă noi reușim să valorizăm – precum o fac scrierile apostolice – sfințenia trupului botezat, este mult mai ușor să înțelegem că nu dispunem de sexualitate după propriile capricii…

Depinde de felul în care noi, creștinii, vom răspunde: dacă știm să revalorizăm cuplul biblic, nu doar ca instituție socială ce trebuie protejată, ci ca dar al raiului făcut de Dumnezeu omului, va avea loc atunci în Biserică o adevărată înnoire a familiei și a fecundității ei, biologice și spirituale în același timp. Din punctul nostru de vedere, valorizarea căii monastice este de extremă importanță, pentru că ea consistă în a da întreaga valoare duhovnicească și harismatică fecioriei și castității. Căsătoria nu este singura cale de mântuire pentru om! Iar fecunditatea se manifestă duhovnicește în monahism prin nașterea spirituală. Creștinii nu se înmulțesc doar prin nașterea după trup, se înmulțesc esențial prin Nașterea de sus: harul Sfântului Botez și actualizarea acestui har prin lupta duhovnicească.

Am putea întoarce această propoziție spunând că, tocmai, noua legislație franceză prejudiciază în mod grav Legea și Republica pentru că distruge o instituție republicană veche și respectabilă… Dar rolul nostru este mai degrabă de a aminti că, în orice țară, atitudinea creștină se manifestă prin loialitate față de instituții și de puterea politică, în consecință, cum spune Apostolul Pavel. Această loialitate trebuie să fie reală; trebuie să fie de asemenea liberă; nu este o aservire; ea poate să se transforme în neascultare activă, dacă legea Cezarului vrea să ne oblige să încălcăm legea lui Dumnezeu. Este cazul martirilor din toate timpurile. Au respectat Legea și Republica până la un anumit punct: coerența cu legea divină.

Biserica se află într-o situație providențială: este chemată să reînnoiască învățătura (duhovnicească) privitoare la pocăință și la lupta în general contra păcatului, este chemată să reînnoiască învățătura sa în domeniul antropologic, despre ceea ce este omul. Creștinilor nu trebuie să le fie frică. Au în ei înșiși, prin harul Sfântului Botez și prin întreaga Tradiție ortodoxă, mijloacele de a răspunde fără agresivitate, mai curând cu generozitate, provocărilor lumii contemporane. Responsabilitatea se află de partea creștinilor: ei sunt regii și profeții acestei lumi. Ar fi o eroare dacă s-ar mulțumi să intenteze un proces lumii acesteia. Lumea așteaptă de la ei exemple adevărate de sfințenie și de umanitate.

Preotul de parohie se implică ușor în acest proiect ducând o viață sfântă prin asceză și rugăciune. Dacă preoții noștri se spovedesc la fel de des precum li se cere credincioșilor să o facă, este deja un lucru bun. Apoi, preotul răspunde de cateheză: dacă-și completează el însuși cunoștințele cu regularitate prin lectură, urmând anumite cursuri de perfecționare, căutând răspunsuri la părinții duhovnicești și la teologii ortodocși contemporani, atunci va fi capabil să facă în mod util cateheza, atât a copiilor, cât și a adulților – căci trebuie să le facă pe amândouă. În fine, în cadrul Spovedaniei, preotul – dacă luptă el însuși contra propriilor ispite și păcate – îi poate  ajuta pe credincioși să dobândească un simț bun, duhovnicesc (și nu numai unul moral) al sexualității: viața ascetică consistă în mare parte în transfigurarea energiilor naturale care sunt în om. Preoții cei mai bine pregătiți vor fi aceia care se vor hrăni din Tradiția bimilenară a trăirii și scrierilor regăsite la Sfinții Părinți.

Gravitatea homosexualității este legată de amorul propriu și de dificultatea sau imposibilitatea de a asuma diferența față de semenul său. Fiecare sex se poate închide în el însuși, poate crea propria lume homosexuală și ignora lumea sexuală a semenului. Dar, în profunzime, acest păcat exprimă un altul și mai adânc: dificultatea de a asuma diferența, nu numai a unui alt sex, ci și aceea a unei alte persoane. Și, în fond, homosexualitatea traduce imposibilitatea de a asuma diferența absolută a Dumnezeirii. Nu este lipsit de importanță faptul că cuplul bărbat-femeie este simbolul însuși al cuplului format de Dumnezeu cu poporul Său. Tentația este permanentă de a se închide în sine. În această privință, calea călugăriei nu constituie o închidere „monosexuală“ în sine: ea constituie esențial sacrificiul de sine din dragoste pentru Persoana lui Dumnezeu și pentru aceea a aproapelui. Este răspunsul fundamental la iubirea egoistă de sine.

Care este îndemnul Înalt Preasfinției Voastre pentru tinerii prezentului, catalogat ca fiind supus tentațiilor și dominației coruptibile ale desfrâului?

Consider că cel mai important este de a prezenta viața în Hristos ca fiind aceea care îl răsplătește în mod absolut pe om și îl face să înflorească. Nimic nu-l face mai mult pe om să înflorească decât căpătarea dragostei pentru Hristos. Nu-i putem ajuta pe tinerii noștri decât inspirându-le dragostea pentru Hristos. Cu cât mai mult Îl vor iubi pe Hristos, cu atât mai mult vor dori să-L urmeze, cu atât mai mult vor fi pregătiți să facă alegerile care să-i conducă la adevărata fericire, fericirea creștină.

Față de orice păcat, pastorala Bisericii manifestă  dragostea compătimitoare a lui Hristos: „Du-te și nu mai păcătui!“ Ea manifestă ura față de păcat și dragostea față de cel păcătos. Biserica trebuie să facă totul pentru ca păcătosul să se simtă iubit: numai astfel poate căpăta, și el, ura față de păcat. Nu este o chestiune de toleranță; este o chestiune de dragoste compătimitoare.

Cel mai important este, efectiv, de a lua în considerare persoana în unicitatea ei, fără a o compara cu alta, fără a o închide într-o interpretare globală. Nu există doi „homosexuali“ aidoma. Persoana trebuie iubită, trebuie să încercăm să o înțelegem, din iubire, nu să o judecăm. Trebuie mult post și multă rugăciune pentru a primi de la Dumnezeu harul de a se apropia de această persoană și de a-i adresa un cuvânt care să nu rănească. Ar trebui să putem ajuta această persoană, dacă ea dorește, să vedem cum pot fi transfigurate tendințele sale într-o adevărată viață de ucenic al lui Hristos. Pentru homosexuali, calea este aceeași cu a heterosexualilor: căpătarea castității lui Hristos, a iubirii fără râvnire, a iubirii adevărate, de fapt…

Trebuie să recunoaștem că, adesea, sexualitatea, oricare ar fi ea, este trăită ca o povară foarte grea. Unii se descurajează și gândesc că nu vor ajunge niciodată la castitate, la puritate. Cred că cel mai bine este de a lupta duhovnicește împreună cu ei, de a posti cu ei, de a ne ruga cu ei, și de a considera fără ipocrizie că lupta lor ar putea fi a noastră –  păcatul lor ar putea fi al nostru…