Tatăl meu îmi dă pâine: Ce au nevoie să primească persoanele LGBT de la oamenii Bisericii

De dr. Amy E. Hamilton, WhatWeNeedNow
„Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, oare el îi va da șarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?” (Matei 11, 9-11)
„Dacă sunt pe drumul greșit, va trebui să-mi arăți o altă cale, pentru că pur și simplu nu o văd.” La nouăsprezece ani, am șoptit această rugăciune către Dumnezeu, am închis Biblia și mi-am întors fața de la Dumnezeu.
Pe fondul experiențelor mele cu relațiile lesbiene, puneam deja sub semnul întrebării învățătura creștină despre relațiile intime între persoane de același sex. Mulți lideri creștini – de la episcopii catolici la pastorii evanghelici ai mega-bisericilor din SUA – încep să facă și ei același lucru.
Dar astfel de semne de întrebare referitoare la lucruri prestabilite sunt puse cu bună credință? Prea adesea punem sub semnul întrebării anumite lucruri doar pentru că nu ne place răspunsul deja primit. Întrebările noastre sunt doar o metodă de a cere un răspuns diferit.
Cum a început să se manifeste atracția mea față de femei
Prima dată când m-am simțit atrasă de o persoană de același sex a fost în timpul unei întâlniri a tinerilor organizată la o biserică baptistă. Stăteam pe jos, cu spatele lipit de canapea. În mod inocent, unul dintre liderii de tineret, o tânără căsătorită, a început să se joace cu părul meu lung până la brâu. Un val de sentimente a năvălit din adâncul meu. Eram confuză în timp ce emoțiile mele se îndreptau spre ea. Aceste sentimente erau șocante și neașteptate, dar în același timp puternice și convingătoare. Aveam doar doisprezece ani și încă nu știam că cea mai profundă și mai intensă luptă din viața mea va avea loc tocmai în jurul acestui conflict dintre sexualitatea mea și credința mea.
Deși cauza atracției pentru persoane de același sex nu este întotdeauna clară, pe a mea o pun în legătură cu două experiențe negative din copilărie, două răni adânci.
În primul rând, am fost separată de familia mea biologică în copilărie. Deși părinții mei adoptivi au fost amabili și iubitori, această ruptură profundă mi-a lăsat o „rană primordială”.
Am tânjit după mama mea biologică de când mă știu și m-am simțit atrasă de orice femeie care mi-a arătat grijă sau bunătate.
În al doilea rând, la vârsta de zece ani, am fost abuzată sexual în mod repetat de un unchi în timpul unei vacanțe de vară.
Acestea sunt cele două evenimente care au marcat profund începutul vieții mele și mi-au afectat în mod esențial dezvoltarea generală, sexuală și pe toate celelalte planuri.
Când atracția pentru persoane de același sex a început să apară, doi ani mai târziu, mi-a venit să intru în pământ și am făcut tot posibilul să îngrop acele sentimente. Până să ajung la liceu, eram confuză, rănită și aveam gânduri de sinucidere – situație care nu s-a îmbunătățit în timp, chiar dacă eforturile deschidere a școlilor și societății față de persoane ca mine au luat amploare. Dimpotrivă, în tot acest timp, rănile care putrezeau în tăcere au început să sângereze deschis.
Activitatea sexuală în adolescență mi-a accentuat tendințele sinucigașe
La cincisprezece ani, eram tunsă băiețește, am purtat smoking la Balul Bobocilor și îmi doream să am parteneră o fată la această petrecere. Odată cu acest debut de schimbare de gen, întreaga școală a ajuns la concluzia că sunt gay. Îngrijorată că ar putea avea dreptate, am plănuit să-mi fac un iubit și să mă culc cu el, pentru a dovedi că nu este adevărat. Această strategie disperată și greșită s-a încheiat cu rezultate previzibile: experiențe îngrozitoare, vinovăție și încă mai multă rușine. Mi-am pierdut orice speranță. În concordanță cu cercetări disponibile în prezent, activitatea sexuală în perioada de adolescență mi-a accentuat tendințele sinucigașe.
Dar în această perioadă atât de disperată, dragostea lui Dumnezeu a izbucnit în viața mea. Iisus venise să-i caute și să-i mântuiască pe cei pierduți și, prin mila Sa, m-a salvat și pe mine. Cu 11 zile înainte să împlinesc șaisprezece ani, am avut o convertire reală și voiam să-L urmez pe Hristos oriunde. Nu fusesem niciodată atât de fericită. Iisus mă iubea și El avea să-mi schimbe viața. Eram o ființă nouă — „cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Corinteni 5, 17).
Pentru că eram acum în Hristos, am crezut că atracția mea pentru persoane de același sex și problemele mele conexe vor fi „înlăturate”, că au dispărut. Dar nu a fost așa. Ceea ce spunea de fapt Scriptura în citatul acela era că începuse în mine un proces de devenire, o nouă creație. Atracțiile și rănile mele erau încă acolo, așteptând să fie lecuite. Și nu știam să fac altceva decât să le înăbuș. În mod clar, nu-mi dădeam seama că trebuia doar să le pun înaintea Domnului.
Am îmbrățișat identitatea de lesbiană
La facultate, după ani în care m-am luptat fără ajutorul Lui, am cedat. M-am îndepărtat din nou de Dumnezeu și am ajuns direct în brațele unei femei. Am început să-mi construiesc viața în jurul identității mele lesbiene. Aveam o prietenă și mă simțeam fericită. Într-adevăr, există plăcere în păcat pentru o vreme, după cum spunea un pastor. Și, asemenea Fiului Risipitor, Tatăl meu mi-a dat libertate. Așa că am părăsit casa Lui și am călătorit departe.
Îndepărtarea de Dumnezeu a fost o alegere dureroasă, dar conștientă – știam că învățătura creștină pe care o respingeam nu era ambiguă. Este totuși greu să te ascunzi de glasul conștiinței. În adâncul meu, știam că ceea ce făceam era imoral. Deși nu auzisem niciodată despre „legea firii”, știam în mod instinctiv că încălcam un lucru fundamental. Corpul meu nu era proiectat pentru activitatea sexuală în care mă implicam – în ciuda dorinței și plăcerii puternice. Dar nu am vrut să mă pocăiesc și m-am împietrit împotriva convingerilor mele profunde, justificându-mi acțiunile prin faptul că nu făceam aceasta pentru că așa alesesem, ci pentru că așa simțeam „în mod natural”.
Mă născusem așa? Era în 1989, când se discuta intens despre așa-zisa „genă gay”. Ajunsesem să argumentez că mă născusem astfel, deși nu prea credeam nici eu însămi aceasta. Pe atunci, nu știam că studiile certifică existența unei legături între prevalența crescută a experiențelor negative din copilărie, în special a abuzului sexual, și atracția pentru persoane de același sex, respectiv implicarea în acte homosexuale.
Psihologia a trebuit întotdeauna să admită că interacțiunile complexe dintre genetică, mediu și experiențe trebuie să joace un rol, iar studii impresionante realizate la scară largă în ultimii ani au produs dovezi definitive că orientarea sexuală nu este predeterminată genetic și nici măcar nu este un atribut ereditar.
Chiar dacă asemenea înclinații ar fi fost înnăscute, oare nu aș mai fi fost responsabilă de evaluarea lor morală și de exercitarea propriei voințe în lumina adevărului lui Dumnezeu?
Dar între timp eu mă distram și nu voiam să mă gândesc la astfel de lucruri. Am continuat să-mi construiesc viața în jurul identității mele lesbiene.
Respingerea mamei biologice, o nouă lovitură
În acest timp, am început să o caut cu seriozitate pe mama mea biologică, obținând în cele din urmă o hotărâre judecătorească pentru a-mi desecretiza dosarul de adopție. Cu o seară înainte, am ieșit la niște baruri lesbiene cu prietenele mele. În timp ce ne plimbam prin centrul orașului Austin, am proclamat exuberantă și sfidătoare: „Îmi place viața asta și nimic nu mă va face să renunț la ea!”
A doua zi de dimineață, un funcționar de stat mi-a înmânat certificatul meu de naștere original. Mâinile mi-au tremurat când am deschis plicul care avea să dezvăluie numele mamei mele. În sfârșit, am găsit-o!
Nu am avut parte de primirea călduroasă la care visasem. Departe de a fi bucuroasă să audă de mine, frumoasa mea mamă a recunoscut că se temea de această reîntâlnire. Dureros de nepregătită pentru respingerea ei, am fost șocată. Zile întregi am plâns din momentul în care mă trezeam și până când reușeam să adorm din nou.
Cum mi-am venit în fire
Și, după aproximativ o săptămână, am început să realizez că aceste lacrimi nu îmi încețoșau vederea, ci mi-o limpezeau. Ca Fiul Risipitor, îmi veneam în sine.
Pentru prima dată după multe luni, am avut o conversație cu Dumnezeu care a fost cam așa: „Doamne, nu știu cum am ajuns aici. Dar nu pot trăi fără Tine. Și, dacă poți să mă întorci acasă, fă-o!” A trebuit să mă întorc în casa Tatălui. Și, la fel ca în pildă, Tatăl meu a alergat în întâmpinarea mea.
Sentimentele mele au rămas însă neschimbate. Nu am vrut să-mi părăsesc viața de lesbiană, deși știam că Iisus mă chema să renunț la ea. Mă simțeam profund divizată și în impas. „Sunt lesbiană. Dacă sunt așa, cum să mă pocăiesc de ceea ce sunt?”
În timp ce mă luptam cu această întrebare, am dat în mod providențial peste o emisiune de televiziune despre drepturile homosexualilor. Printre multe mesaje pro-homosexualitate, era și o scurtă prezentare a celor care renunțau la homosexualitate, pentru a-L urma pe Hristos. Am fost șocată. Nu auzisem niciodată de așa ceva. Deloc surprinzător, acești foști homosexuali erau portretizați ca niște proști. Reporterul a devenit nerăbdător față de o fostă lesbiană: „Hai, lasă chestiile astea cu Dumnezeu, spune-ne adevărul. Chiar acum, dacă ai putea alege, pe cine ai alege? Ai alege să fii cu un bărbat, sau cu o femeie?” Răspunsul ei: „Eu Îl aleg pe Iisus”.
Cu aceste cuvinte, în sufletul meu a pătruns lumina. M-am gândit:
„Pot să fac asta. Asta pot face. Îl aleg pe Iisus. Pentru că nu pot spune că aș alege un bărbat. Aș alege 100% o femeie. Dar pot alege să-L urmez pe Hristos în ascultare. Nu preferințele mele sexuale trebuie să mă definească. Îl aleg pe Iisus.”
Astfel, mi-am predat sexualitatea lui Dumnezeu și m-am concentrat pe urmarea Lui. Făcând aceasta, nu m-am gândit deloc că atracția pe care o simțeam pentru femei se va reduce și eram sigură că voi rămâne singură, celibatară și, poate, să mă lupt cu pornirile homosexuale pentru tot restul vieții. Dar eram dispusă să o fac, pentru că știam Cine întreabă. „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” (Ioan 6, 68).
Ispita transformării pietrelor în pâine
La început, lupta mea cu ispita a fost realmente aprigă și constantă. Nu mă mai luptasem niciodată cu dorința, dar acum am făcut-o. Sincer, nu credeam că voi reuși. În disperare, am început să meditez la Iisus și la ispitirea Lui în pustie. M-am gândit că, după patruzeci de zile, lui Iisus I S-a făcut foame; cu toate acestea, nu și-a folosit greșit puterea, pentru a-și satisface nevoile. A refuzat să transforme pietrele în pâine. Și, după ce a rezistat ofertelor Satanei, i-au venit în ajutor îngerii și „Îi slujeau” (Matei 4, 11). Am rememorat acest fapt deseori în timp ce mă străduiam să-L aștept pe Dumnezeu.
Pocăința mea era încă la început când cea mai mare ispită mi-a sosit prin poștă – o felicitare de la fosta mea prietenă. Bineînțeles că alegea tocmai acest moment pentru a reapărea în viața mea! „Sunt deja la pământ și tot mai primesc lovituri”, i-am spus unui prieten. „Iată-mă încercând să-L urmez pe Hristos, iar aceasta este singura femeie căreia nu-i pot rezista”. Mi-am încheiat răbufnirea declarând: „Dar nu am de gând să o fac. Nu voi transforma aceste pietre în pâine!”
Și, în timp ce rosteam aceste cuvinte, am închis felicitarea. Mă grăbisem atât de mult să o deschid, nu acordasem atenție copertei. Pe față era o singură imagine: un prim-plan cu o grămadă de pietre! Pe spate scria: „Pietre pe o plajă”. Mesajul divin nu ar fi putut fi mai clar: Știu că vă este foame. Dar aceasta nu este pâine.
Foamea mea era reală. Dar nu putea fi satisfăcută în mod real printr-o relație cu o persoană de același sex. Trebuia să-L aștept pe Dumnezeu și să am încredere în El că-mi va da pâine la timpul pe care El îl va considera potrivit. La urma urmei, Iisus a spus: „Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?”
Pietrele nu sunt nici nutritive, nici concepute pentru digestie. Relațiile sexuale între persoane de același sex nu sunt nici unificatoare, nici complementare și nu pot fi niciodată roditoare. Am avut un apetit sexual pentru lucruri care nu puteau împlini planul sau intențiile lui Dumnezeu pentru corpul meu feminin. La fel cum nu am fost concepută să mănânc pietre, nu am fost concepută pentru relații între persoane de același sex. Dumnezeu nu m-a creat să fiu „gay”.
În ciuda tenacității atracției mele față de persoane de același sex, nu sunt o a treia categorie de oameni și nici corpul și sistemul meu reproducător nu sunt ordonate diferit. În sexualitatea mea, Tatăl meu nu a spus că pietrele îmi vor servi drept pâine. El nu ar schimba legea firii pentru mine, dar m-ar ajuta să trăiesc în armonie cu ea. Dumnezeu mi-a cerut să am încredere în El, pentru că El este bun și numai în cadrul voinței Sale pot înflori și pot fi liberă.
Comunitatea de credință, un sprijin esențial
În timpul studiilor postuniversitare, am găsit o biserică evanghelică unde am fost binecuvântată cu mentori maturi din punct de vedere spiritual, care s-au rugat pentru mine. Când au aflat că mă identificasem cândva ca lesbiană și că simțeam în continuare atracție pentru persoane de același sex, nu m-au etichetat cu o identitate sexuală. Nu au spus niciodată: „Amy este gay”.
Timp de mai bine de zece ani, membrii acestei comunități de credință m-au ținut în sânul prieteniei și al rugăciunilor lor. M-am maturizat ca discipol pe măsură ce și ei mergeau alături de mine, afirmându-mi identitatea în Hristos, ajutându-mă să mă ridic după fiecare cădere și îndreptându-mi spre Iisus fiecare pas. Încă merg în dulce părtășie cu acești mentori minunați și ei se roagă pentru mine până în ziua de azi.
Pe parcursul acestui deceniu, atracția pe care o simțeam față de femei a scăzut. Când am împlinit 30 de ani, am început chiar să experimentez interes față de bărbați. Dar nu am căutat aceasta și nici nu m-am așteptat vreodată la așa ceva: orientarea mea mi se părea de neschimbat, iar cultura mă făcuse să cred că era o caracteristică imposibil de schimbat.
Mai târziu am aflat cât de mult a fost folosită narațiunea imuabilității pentru a obține avantaje politice. Marile organizații pentru drepturile homosexualilor au dus o campanie eficientă pentru a nega posibilitatea schimbării și pentru a crea norme sociale împotriva schimbării orientării sexuale. În ciuda eforturilor lor, sexualitatea umană rămâne fluidă. Potențialul de schimbare a dorințelor cuiva este real, iar nenumărate studii și mărturii demonstrează aceasta.
Spre surprinderea mea, m-am căsătorit cu un bărbat
Spre surprinderea mea, m-am căsătorit la vârsta de treizeci și șapte de ani și am fost binecuvântată cu doi copii. Cu toate acestea, dacă aș fi rămas singură, așa cum am crezut întotdeauna că voi fi, aș fi fost mai mult decât mulțumită. Îl alesesem pe Iisus și, într-adevăr, El îmi era mai mult decât suficient.
Bucuria mea și împlinirea vieții mele nu vin din sexualitatea mea sau din starea mea conjugală, ci de la Creatorul meu și de la a fi în armonie cu voința Lui.
După cum am mai scris, sunt profund recunoscătoare că există preocupare pentru consiliere pastorală pentru cei care se luptă cu tendințele nefirești în ceea ce privește sexualitatea. Dar sunt foarte îngrijorată de cei al căror răspuns la această luptă este să promoveze capitularea în fața păcatului.
În numele acceptării și incluziunii, prea mulți predică faptul că învățătura morală creștină e învechită. Realitatea este că poruncile lui Dumnezeu sunt daruri ale iubirii și El interzice doar ceea ce ne face rău. Ce motivează această denaturare dezastruoasă a întregii învățături a Bisericii și a teologiei trupului? Poate că cel mai important factor este falsa compasiune și mila greșit înțeleasă și greșit numită.
Problemele psihologice persistă în rândul persoanelor LGBT după decenii de emancipare
Se știe de decenii că cei care se identifică drept membri ai minorităților sexuale suferă în mod disproporționat de probleme de sănătate mintală și de sănătate fizică în comparație cu heterosexualii.
Țapul ispășitor al acestor disparități a fost multă vreme povara „stresului minoritar”, care ar fi rezultat din respingerea de către societate și din dezaprobarea de către Biserică. Dar compasiunea pentru cei care suferă ne induce în eroare: „Dacă relațiile homosexuale ar fi aprobate, acești oameni ar fi în regulă. Dacă le arătăm aprobare și toleranță, acești oameni nu vor mai suferi”.
Nu este așa. Adevărul este că acceptarea socială, căsătoriile între persoane de același sex și schimbarea culturală masivă nu au atenuat aceste probleme, după cum arată studiu după studiu.
Atât date culese timp de decenii în Olanda, prima țară din lume care a legalizat căsătoria între persoane de același sex, cât studii recente din SUA spun aceeași poveste: creșterea afirmării identității lor sexuale în societate nu a eliminat problemele de sănătate mentală și fizică ale heterosexualilor sau ale celor care se identifică astfel. În Australia, patru sondaje succesive efectuate în anii 2010 în rândul femeilor tinere au dat rezultate similare.
Autorii și-au exprimat consternarea și surprinderea că, într-o perioadă când „acceptarea orientării homosexuale este la un nivel relativ înalt”, datele arată că „adoptarea unei identități non-heterosexuale este încă asociată cu o creștere mare și semnificativă a problemelor psihologice în rândul minorităților sexuale”.
Pe parcursul a trei decenii, de-a lungul a trei generații și pe trei continente diferite, nu a existat nicio schimbare măsurabilă. De ce? Pentru că există o „lege scrisă în inimi” (Romani 2, 15), o lege a firii pe care sexualitatea alternativă o încalcă. Corpurile noastre nu au fost făcute pentru așa ceva; prin urmare, nu am fost făcuți pentru aceasta. Progresul tehnologic poate amortiza șocul acestui adevăr, iar progresul politic poate oferi așa-zise „drepturi” noi. Dar toate acestea nu pot schimba realitatea simplă a nocivității și sterilității relațiilor non-heterosexuale.
Mesaj către preoți și pastori: Un tată bun ne va da pâine
Atunci când sunt se confruntă cu acest adevăr, prea mulți progresiști – și din Biserică, și din afara ei – își persistă în aceeași eroare. Cercetătorii australieni propun ca ameliorarea suferinței prin „reformarea structurilor sociale heteronormative” și „demontarea structurilor sociale care continuă să producă aceste disparități”, pentru „a sprijini sănătatea mintală și bunăstarea tinerelor femei”.
Dar ordinea și planul lui Dumnezeu nu reprezintă „o structură socială opresivă” făcută de mâna omului. Cei care doresc să schimbe învățătura creștină pentru a atenua suferința persoanelor care se identifică drept LGBTQ+ se aliniază acestei „înțelepciuni” lumești. Și în acest demers nu au de ales decât să-L sfideze pe Dumnezeu și să încerce să demonteze realitatea însăși. De aceea, demersul lor este sortit eșecului și nu face decât să exacerbeze suferința pe care pretind că o vindecă.
Avem nevoie acum de un răspuns plin de compasiune față de persoanele LGBTQ+, dar care să fie și sincer cu privire la persoana umană și sexualitatea umană.
Dragi pastori, preoți și prelați: acceptarea comportamentului homosexual și a identităților sexuale false nu este compasiune. Este abandon. Adevărata pastorație a persoanelor care se identifică drept LGBTQ+ înseamnă călăuzirea lor spre Iisus, Care este „plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). Amintiți-vă că astfel le veți oferi pâine în mijlocul unei culturi care a normalizat hrănirea cu pietre.
„Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?” (Matei 11, 9)
Un tată bun nu îi va da copilului său o piatră. Un tată bun îi va da pâine. Ca păstori ai turmei Lui, vă implor să faceți la fel.