O campioană olimpică adoptată: „O iubesc mult pe mama pentru că mi-a dat viață“

În România adopția sperie. Pe de o parte, familiile care nu își cresc copiii sunt blamate fără a cerceta situația lor exactă. Pe de altă parte, în dezbaterile pe tema adopției vorbim prea mult despre cât de greu este să adopți un copil, despre problemele care pot apărea pe parcurs, despre dificultatea părinților de a se acomoda cu copilul și reciproc. Rezultatul este ca în istorioara drobului de sare: frica de opinia altora și de eșec paralizează multe intenții bune și realiste, distrugând viețile unor copii aflați în situații dificile. Povestea Jessicăi Tatiana Long, o tânără sportivă care la 21 de ani este deținătoarea a 13 recorduri mondiale, ne arată cum adopția poate face din persoane cu dizabilități oameni de succes.

Problematizăm și iar problematizăm, fără a-i înțelege pe cei care nu reușesc să își crească copiii, de multe ori mame necăsătorite, singure, minore, părăsite, în diferite situații de abuz, și fără a-i sprijini nici pe cei care vor să adopte, nici părinții adoptivi și copiii adoptați. Este datoria familiilor, prietenilor, specialiștilor, a tuturor celor cărora le pasă, să ofere un cuvânt bun, o mână de ajutor, ori în cazul celor care au experiență proprie ori profesională în acest domeniu, soluții și răspunsuri la temerile lor. Noi suntem aproapele mamelor, familiilor aflate în situații critice și al copiilor lor.

Pe ce se bazează posibilitatea succesului în cazul unei adopții? În mod esențial pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El știe situația părinților biologici, El știe firea copilului, El știe inimile celor care adoptă. Cel care se îndreaptă către Dumnezeu are parte de purtarea Lui de grijă.

Faptul că această „mână de sus“ este esențială îl înțeleg și cei care nu se raportează direct la Dumnezeu, dar nu pot să ignore „potrivirile“ care fac lucrurile să meargă. Actrița Nicole Kidman, care a adoptat doi copii, spune: „Cumva destinul intervine. Acești copii ajung ai tăi și tu a lor, ajung cu tine și tu cu ei.“

Multiplă campioană mondială

De altfel, aceasta este povestea Jessicăi Tatiana Long, o tânără sportivă care, la 21 de ani, este deținătoarea a 13 recorduri mondiale. Între medalii, 12 sunt doar cele de aur.

Jessica s-a născut în orașul siberian Brațk, în 1992, dar părinții biologici au dat-o la orfelinat pentru adopție. Avea o boală care urma să ducă la amputarea picioarelor, hemimelie fibulară. Când a rămas însărcinată cu ea, mama Jessicăi avea 16 ani, plecase singură la 15 ani în Siberia, avea o mamă alcoolică și un tată vitreg, săraci. Tatăl Jessicăi era cu un an mai mare și erau necăsătoriți. Înfricoșător, nu? Câți nu s-ar grăbi acum să o condamne pe mamă, mai întâi pentru că a rămas însărcinată la 16 ani, apoi pentru că nu a făcut avort – „de ce să chinuiască copilul?“, iar apoi pentru că nu l-a crescut, „doar era mamă!“, ci l-a dat la orfelinat? De fapt, a dat-o acolo cu gândul că o va lua înapoi atunci când va putea. Între altele, doctorii îi recomandaseră aceasta, spunând că nu va putea avea grijă de „oloagă“.

La vârsta de un an și o lună, Tatiana Kirillova a fost adoptată de o familie din SUA, Long. A primit numele de familie al noilor părinți și a crescut într-o suburbie a orașului Baltimore, din statul american Maryland.

Din Siberia în America poate părea deja un succes. Dar după cinci luni de la sosirea în America, la un an și șase luni, picioarele i-au fost amputate. Povestea de succes s-ar putea încheia aici: „Gata, părinții adoptivi o să o ducă într-un centru de plasament, ce vor face cu un copil care nici nu este al lor și nu are nici picioare?“ Până la urmă, odată cu Jessica mai adoptaseră un băiat din acel orfelinat siberian și ei mai aveau încă patru copii!

Dar părinții adoptivi s-au îngrijit să aibă proteze. Ea a învățat să meargă cu proteze. De mică a făcut multe sporturi, între care gimnastică, dansuri, patinaj, ciclism, trambulină și alpinism. La înot a excelat. În 2004, la 12 ani, a devenit cea mai tânără membră a lotului american care a participat la Jocurile Paralimpice de la Atena. Povestea de succes a adopției Jessicăi Tatiana nu s-a terminat în 2004.

În 2012 a fost cea mai medaliată sportivă americană la Olimpiada Paralimpică de la Londra

Atunci a declarat: „Vreau să îi mulțumesc lui Dumnezeu, familiei mele, prietenilor și antrenorilor care întotdeauna m-au încurajat! Nu aș fi putut avea succes fără ei“. Dar lipseau din această mulțumire părinții naturali, pe care îi căuta de trei ani de zile. A declarat apoi că vrea să își găsească părinții naturali, despre care știe doar că pe mama ei o cheamă Natalia și avea 16 ani când a născut-o și a lăsat-o la orfelinatul din Irkutsk. A adăugat: „Nu sunt supărată pe ea. Doar vreau să o întâlnesc. Cred că avem multe în comun. Știu că voi avea cândva o familie și voi avea copii și, știți ce, vreau să îi dau fiicei mele numele Natalia, numele mamei din Rusia care mi-a dat viață“.

Chiar atunci, mama ei naturală privea olimpiada la televizor. A recunoscut-o imediat – era identică altei surori, Natașa. Așa s-au găsit. Olimpiada de la Soci, 2014. În acest an, a intervenit ceva care pe mulți îi sperie. Prima întâlnire, după copilărie, a Jessicăi cu părinții și frații ei biologici. Cu ocazia participării la olimpiadă, o echipă a televiziunii NBC a filmat documentarul „Long Way Home: The Jessica Long Story“. Lungul drum spre casă, după 20 de ani, a însemnat o călătorie de trei zile pentru a ajunge la centrul de unde a fost adoptată, în Irkutsk, și un drum de 18 ore cu trenul spre familia ei naturală: cei doi părinți s-au căsătorit mai târziu și au avut încă trei copii, dintre care unul cu dizabilități.

Nu au existat reproșuri pentru mama ei ori pentru tatăl ei. Dimpotrivă, a spus că ei au dat dovadă de curaj: „Nu știu ce aș fi făcut în locul mamei dacă aș fi avut 16 ani, cu un copil cu dizabilități pe care știa că familia nu-și permite să-l îngrijească. Dar o iubesc mult pe mama, pentru că mi-a dat viață“. Cum să se mire cineva când lacrimile emoției au copleșit-o pe cea care este numită „mamă“ de o fiică pe care nu a putut să o crească? A povestit despre teama care a cuprins-o atunci când a născut-o și a aflat că are grave probleme de sănătate.

Multe femei însărcinate aflate într-o situație de criză, cărora li se propune alegerea adopției, se întreabă ce va spune copilul lor atunci când va crește și cum vor fi percepute ca mame. Primul mare dar de care se bucură un om, în orice situație ar fi, este darul vieții, iar Jessica este unul dintre multele exemple de copii care mulțumesc mamelor biologice pentru că i-au născut.

„Adevărata dizabilitate, atitudinea negativă“

După revedere, sportiva a declarat pentru „Russia Today“ că va pleca din Rusia cu zâmbetul pe buze. „Cred că toți facem parte din planul lui Dumnezeu și o iubesc pe mama pentru ceea ce a făcut“. La orfelinatul din Irkutsk, a spus: „Pentru mine, adevărata dizabilitate este atitudinea negativă. Chiar dacă îmi lipsesc picioarele, eu nu văd asta ca pe un handicap, ci ca pe privilegiul de a-i inspira pe alții“. Într-un mesaj trimis pe Twitter a scris: „Întâlnirea cu familia mea rusească. Îi iubesc mai mult decât cuvintele pot spune. Inima îmi este așa de plină“.

Aceasta este, până acum, povestea de succes a fetiței fără picioare, născută de o mamă de 16 ani, într-un loc uitat în Siberia. Ce au făcut părinții adoptivi din America pot face și adulții serioși și cu dragoste de aproapele din România. Dumnezeu lucrează și are nevoie de lucrători!