de Tatiana L. Șișova
Mai devreme sau mai târziu, dar de obicei pe la vârsta de 5-6 ani, orice copil vine acasă cu niște expresii deocheate, care-i șochează pe adulți. Nu este de mirare, fiindcă micuțul începe să-și petreacă o parte din timp în afara familiei: la grădiniță, la diferite cercuri sau în vizită la amicii săi, iar acolo este supus diferitelor influențe. Vârsta preșcolară este perioada în care copiii găsesc într-un mod foarte activ modele de comportament, care sunt acceptate de societate. În mare, copiii pricep destul de repede ce cuvinte se pot folosi sau nu într-un mediu decent.
Părinții întreabă adeseori dacă e cazul să-i spună fiului sau fiicei că ceea ce a învățat la grădiniță, un anumit cuvânt necenzurat, este o înjurătură sau mai bine să lase impresia că n-au auzit, sperând că cel mic va repeta cuvântul o dată sau de două ori și pe urmă îl va uita. Eu cred totuși că trebuie să-i spună.
În primul rând nu există nici o garanție că va uita înjurătura. Chiar dacă aceasta va dispărea pentru o perioadă din lexicul lui, și le va putea aminti în cel mai nepotrivit moment și atunci se va crea o confuzie. În al doilea rând, de unde va afla el că acestea sunt cuvinte urâte și nu e cazul să le pronunțe? Și dacă nu va afla de la dumneavoastră, ci de la cineva străin, cum veți apărea în ochii lui? Va crede că, din moment ce nu l-ați oprit, vă plac asemenea cuvinte. Copiii nu pătrund în substratul psihologiei adulților.
Desigur, nu este cazul să certați copilul. Dar nici să-i explicați ce înseamnă acele cuvinte. Acesta nu va face decât să-i atragă mai mult atenția spre tema interzisă. Cel mai bine este să-i spuneți cu calm că niște copii buni nu folosesc asemenea cuvinte, ci doar huliganii și copiii prostuți înjură, și, de aceea, ei nu sunt primiți în nici un mediu civilizat. Un copil deștept, de obicei, pricepe din prima sau a doua oară și astfel incidentul este epuizat. Totuși uneori micuțul nu ține seama și continuă să înjure fără întrerupere. Ce reprezintă un asemenea comportament?
De cele mai multe ori este o manifestare a ostentativității atunci când copilul vrea să se diferențieze, să se impună în fața celor din jur, să pară mai matur și mai independent decât este în realitate. Asemenea copii încep de timpuriu să imite exemple urâte. De aceștia pare să se agațe tot ce este rău
– Nici nu știu ce să fac, se plângea mama. Citim o carte, iar Maxim de abia mă aude, dar cum apare ceva mai deocheat, veun cuvânt nu prea frumos sau ceva intrigant, moare de râs, repetă. Aseară bunăoară, citeam povestea Peștișorul de aur și el n-a reținut nimic, după părerea mea, decât „ești prost, măi prostovane”. Și cu desenele animate e aceeași poveste: dacă unul din copii va începe să se maimuțărească, pentru Maxim acesta va deveni idol.
Să stăpânești un astfel de copil nu e ușor, însă e foarte posibil. Aici funcționează următorul principiu: pe de o parte, trebuie să-l ajutați să se afirme, deoarece oamenii cu comportament ostentativ se dovedesc în realitate a fi foarte neîncrezători în sine; pe de altă parte, să reacționezi imediat negativ la ieșirile lui, în special la înjurături.
În general pe copiii cu comportament ostentativ îi deranjează cel mai mult când nu sunt observați (sau li se pare că nu sunt observați). Dacă va înjura, la început atrageți-i atenția, iar dacă nu are efect lipsiți-l de ceva legat de comunicare (plimbări, călătorii, vizite, cititul seara, jocurile împreună etc.).
Copiii obișnuiți cu eficiența demonstrațiilor lor asimilează această lecție cu mult mai greu. Va trebui să repetați lecția de câteva ori. Important este să fiți fermi și să nu cedați. Și țineți minte că mărinimia dumneavoastră nu va fi apreciată. Un asemenea copil va trage doar concluzia că data viitoare va trebui să fie un pic mai insistent și atunci apropiații săi îi vor cânta în strună.
Dar artileria cea mai grea este boicotul. Dacă vedeți că fiul dumneavoastră înjură ca să vă facă în ciudă, încetați să mai vorbiți cu el (bineînțeles, după ce îi explicați de ce procedați astfel).
Adeseori în viață lucrurile se petrec cu totul pe dos. Copilul vorbește urât dorind să atragă atenția, iar adulții se prefac că nu observă „perlele” lui și se comportă cu el de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Altfel, ei îl provoacă și mai mult.
Mari rațional ar fi să clarificați situația. Lăsați copilul să priceapă că, atunci când el este respectuos, cei din jurul său apreciază și încearcă să-l răsplătească. Adeseori se întâmplă ca un comportament frumos al copilului ostentativ să nu fie sprijinit în mod pozitiv de cei maturi și atunci el nu are nici un stimulent pentru a se comporta frumos.
Când, dimpotrivă, el se poartă urât, vorbește urât, face în ciudă, adulții trebuie să-i arate că le dispare orice dorință de a avea de-a face cu el. Ceea ce înseamnă că cei doi poli, cel pozitiv și cel negativ, trebuie să fie despărțiți, în acest caz, în mod demonstrativ tranșant, mult mai tranșant decât cu copiii care se disting printr-un comportament ostentativ.
Tatiana L. Șișova, Probleme și dificultăți în educarea copiiilor. Îndrumar pentru părinți, Editura Sophia
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
