de Andreea Giurgea
Andreea Giurgea are 42 de ani și este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universității București în 1997 și Facultatea de Psihologie a Universității Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanța ca psihoterapeut.
“Vă mulțumesc din toată inima!” – am spus.
Femeia micuță cu ochii luminoși mi-a zâmbit, apoi s-a întors și a plecat către biroul ei înghesuit, unde, dintre teancurile de dosare obosite, îi surâdea cuminte fotografia unei fetițe.
Eram în una din filialele Fiscului, încercând să descurc pașii ceruți de lege pentru a-mi înființa cabinetul de psihoterapie. După câteva telefoane pe la colege și o discuție doar pe jumătate lămuritoare cu portarul rămăsesem pierdută în mijlocul holului cu un teanc de hârtii în brațe, gândindu-mă serios dacă nu cumva ar fi mai bine să renunț și să plec acasă. Coborâse să ia puțin aer și m-a zărit. Și-a aruncat privirile pe deasupra hârtiilor mele. “A, vreți să vă înregistrați? La mine aveți treabă”. M-a chemat la ea în birou și mi-a explicat cu răbdare, minute în șir, ce aveam de făcut. Mi-a scris o listă cu documentele de care mai aveam nevoie și adrese de unde le puteam procura, și cu legile pe care ”ar fi bine să le citesc”. Mi-a explicat ce formalități mai aveam de îndeplinit în instituția respectivă, a coborât din nou cu mine în hol și m-a instalat la coadă potrivită. A mai zăbovit puțin cu mine, asigurându-se că am înțeles totul. Abia apoi și-a luat rămas bun și a dispărut înapoi la muncă și la viața ei.
Pentru toate astea a fost răsplătită cu un “vă mulțumesc”. Nici măcar nu i-am reținut numele. Dar nu am uitat-o.
Pe când eram mai tineri, eu și soțul meu am avut ceea ce consider că a fost imensul privilegiu de a-l cunoaște și a-l avea duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc -la mănăstirea Techirghiol. Nu cred că greșesc dacă spun că acum să zicem 15 ani lumea nu era mai bună și mai frumoasă decât în prezent. Sau viața mai ușoară. Într-una din discuțiile pe care le-am avut cu dânsul după spovedanie, soțul meu – v-am zis că eram mai tineri pe atunci – a spus ceva de genul: “Părinte, mă uit în jur și văd atâta suferință și atâta nedreptate. Aș vrea să schimb ceva. Aș vrea să fac lumea mai bună. Dar pe de altă parte simt că e prea mult, că nu pot lupta cu tot răul din jur, nu știu de unde să încep. Spuneți-mi, ce să fac?”
Părintele Arsenie – mărunțel și firav dar până în vârful unghiilor adevărat atlet al lui Hristos – ne-a privit de după ochelari cu ochii săi incredibil de albaștri. “Frate Eugene, eu am făcut armata la artilerie. Știți voi ce-i ăla afet? Afetul e piesa aia pe care sta așezat tunul. E foarte importantă. Dacă afetul nu e bine fixat în pământ, atunci când tunul trage o ia razna, sare din loc și omoară servanții. Și nici nu mai nimerește ținta. Vrei să schimbi lumea? Știi care e singura cale? Fă-te pe tine afet de tun. Fii un soț bun. Un tată bun. Un inginer bun. Fii cât mai bun la ceea ce faci. Fii cinstit. Alege să nu faci răul. Și prin asta lumea se va schimba în jurul tău, va deveni mai bună.”
Părintele Arsenie s-a mutat la Cer, dar cuvintele sale ne-au rămas.
Acum, ca și atunci, mă uit în jur. Nu e nevoie să privesc prea departe ca să văd suferință și nedreptate. Cu cât ridic ochii mai sus, spre cei care ne conduc țara, ba chiar lumea, parcă văd mai multă nedreptate. Și necinste. Și incompetență. Și nesimțire. Mă sufocă enervarea. De ce, îmi zic atunci, dacă eu pot să îmi fac meseria cinstit, alții nu pot să și-o facă la fel pe a lor? Dacă și-ar face cu toții munca pe care și-au ales-o corect și cu suflet, ar putea să ne fie tuturor mult mai bine. E chiar atât de greu?
De obicei când ajung aici simt cum urcă în mine un val de mânie și de neputință.
Dar… ce pot eu să fac?
…………………………….
Un tânăr din Iași a ridicat cu mâinile lui și cu bani strânși de pe la prieteni de pe facebook o căsuță pentru o familie sărmană cu șase băiețași. Și le poartă de grijă în continuare.
Un jazz-man strălucit, înalt cam de 1,60, cu mâini delicate de pianist, a stat în frig zile întregi alături de sătenii din Pungești, în fata jandarmilor, fără să se descurajeze, pentru o idee în care credea.
Un medic de familie cu cabinetul la țară a strâns, numai el știe cum, rugându-se de toți cunoscuții, cei 10.000 de euro de care avea nevoie o micuță pacientă de-a lui pentru operația pe inimă care i-a salvat viața.
O învățătoare a ridicat în propria curte, cu ajutorul soțului, o cameră caldă și luminoasă în care cei câțiva copii din sat să vină cu drag “la școală”.
Un preot de țară a reușit să pună pe picioare într-un sat sărac o cantină unde hrănește zilnic câteva zeci de copii sărmani. De ce? A întrebat odată un băiețel din sat ce și-ar dori mai mult, și acela i-a răspuns “de mâncare!”
Un artist plastic “înfiază” și recondiționează case tradiționale vechi din Bistrița-Năsăud cu investiții materiale de câteva sute de lei -plus munca gratuită a lui și a prietenilor.
Un antrenor de arte marțiale din Constantă a descoperit și brevetat o terapie de recuperare pentru autiști, cu rezultate spectaculoase, pe care o oferă de ani de zile gratuit copiilor din oraș.
Câteva fete inimoase se zbat zi și noapte să ajute copii cu boli grave din România să aibă acces la asistența medicală de calitate – luptând cu sistemul de la noi, căutând clinici în străinătate și sponsori. Și rămânând alături de copii până când aceștia se vindecă. Sau nu. Și luând-o a doua zi de la capăt.
O mamă singură, mărunțică și blondă, a înființat un ONG care salvează puștoaice răpite de proxeneți și forțate să se prostitueze. Pe unele le răpește și ea, la propriu, de la aceștia – riscându-și viața.
Un preot a înființat într-un sat o mini comunitate în care crește copii abandonați și luptă zilnic să le asigure adăpost, hrană și un viitor.
Și mai sunt și alții…
Oameni care, în fața suferinței, nu au întors capul și nu au trecut mai departe. Ci au făcut ceva, prin propriile puteri. Fără să aștepte ajutor. Fără să se plângă. Fără să renunțe.
Oameni care, în jurul lor, au făcut lumea mai bună.
Eu nu sunt puternică și curajoasă ca ei. Dar… încerc, cum pot, să urmez sfatul Părintelui Arsenie. Îmi fac meseria cu drag. Îmi îngrijesc familia și casa. Mă port cât pot eu de frumos cu cei din jur. Mă străduiesc să fiu atentă, să fac măcar fărâmituri de bine pe unde trec. Încerc să îmi cresc copiii arătându-le să fie cinstiți și harnici. Încerc să -i cresc destul de puternici pentru a nu se lasa înfrânți de nedreptate și nepăsare. Să le arăt partea frumoasă a vieții. Să îi învăț să creadă în ea.
Știu că mai sunt mulți care fac același lucru, cu mai multă jertfă și mai puține resurse. Mai bine decât mine.
Sper din tot sufletul că într-o zi aceste mici insule de normalitate pe care le clădim și le susținem cu greu se vor uni și vor naște o lume mai bună pentru copiii noștri.
Mă lupt cu mine însămi să nu pierd această speranță.
Și uneori, când sunt pe punctul de a renunța, mai cunosc un om bun. Se mai deschide o fereastră. Mai întâlnesc o lumină.
Lor, tuturor acelora care, neștiuți, luminează ca niște făclii de bunătate și curaj, tuturor celor care numai ei știu cum, într-o lume care oferă sumedenie de motive de deznădejde, găsesc în fiecare zi puterea de a merge înainte, aș vrea să le spun acum “Vă mulțumesc din toată inima!”
Pentru speranță.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
