adopţiesindrom Downviaţa de familie

O familie „absolut obișnuită”, cu 20 de copii… și încă mai e loc!

EDWARDS_FAMILY1-640x434

de Bill Lohmann

În 2003, mi s-a sugerat să scriu despre Bill și Sharon Edwards și familia lor. Când am auzit de ei, am fost de acord că meritau un articol. Cu toate acestea, ei nu înțelegeau ce e atât de ieșit din comun în ceea ce-i privește. „Tocmai asta îi face atât de speciali”, mi-a spus persoana care mi-i recomandase, un medic.

Când i-am cunoscut, știam că Bill și Sharon Edwards au 11 copii, cel de al 11-lea fiind născut cu sindrom Down. Această cotitură a vieții i-a determinat să facă ceva ce nu i-ar fi trecut nimănui prin cap: au adoptat alți trei copii, dintre care doi aveau sindrom Down.

„Ni se pare foarte important să putem contribui cu ceva la societate, chiar dacă asta înseamnă doar să îi oferim un cămin sigur și iubitor unui copil care ar fi putut să nu beneficieze niciodată de așa ceva”, îmi declarase Bill Edwards pentru articolul pe care l-am scris despre ei în 2003.

Asemenea oameni nu se uită. Acum, după 10 ani, le-am făcut din nou o vizită, împreună cu fotograful Dean Hoffmeyer. Voiam să vedem ce mai fac. Și am descoperit că fuseseră foarte ocupați. Într-o zi rece și cenușie, am intrat în casa mare din South Richmond, care are în față o groapă cu nisip.

Exact ca în urmă cu zece ani, am fost întâmpinați de o liotă de copii, însă de data asta învăluiți într-o liniște remarcabilă: jucau jocuri sau citeau. Sharon stătea într-un fotoliu comod uriaș cu doi din cei mai mici în brațe. Dar numai mie mi se părea scena ieșită din comun.

„Nu e nimic neobișnuit pentru noi. Îmi dau seama că nu ne prea încadrăm în modelul tipic de familie, dar pentru noi, care am crescut în astfel de familii, e ceva normal”, îmi explică Bill, care acum zece ani îmi spunea că el și Sharon nu-și făcuseră planuri pentru o familie atât de mare.

Cei doi aveau 14 copii când i-am cunoscut, în 2003. Acum au 20, după ce au adoptat șase în ultimul deceniu, dintre care doi cu sindrom Down și unul care suferă de fibroză chistică. Cel mai mare copil al familiei are acum 38 de ani, iar cea mai mică, Bella, adoptată din Bulgaria, tocmai împlinise patru ani. Numai 11 dintre copii mai stau cu ei, ceilalți mergând la facultate sau pe unde i-a dus cariera.

Edwards_family4-640x428

„Merg pe 40 de ani”, mi-a spus Bill râzând când am încercat să vorbim despre vârstă. Asta înseamnă că a dat timpul înapoi, căci acum zece ani avea 50 de ani, iar Sharon 49.

Ne-au mai spus ce fac copiii cei mari, despre copiii cei noi și puzderia lor de aventuri, cum ar fi călătoriile făcute pentru a adopta din Dagestan, o republică din Federația Rusă cunoscută pentru conflicte etnice, terorism și o neîncredere generalizată în americani.

„Nimeni nu merge acolo”, spune Sharon. Dar ea și cu Bill s-au dus, fiindcă văzuseră fotografia unei fete pe website-ul unei agenții de adopții și se hotărâseră s-o adopte. Abia după aceea și-au dat seama că se afla într-un orfelinat din Dagestan. Li s-a spus să nu meargă, dar deja erau convinși că acel copil trebuia să fie împreună cu ei.

„Acolo era ea, n-aveam de ales”, spune Sharon.

Pe scurt, au trecut prin nenumărate puncte de control cu oameni înarmați, au ocolit procedurile legale și au scăpat la mustață de o mașină capcană care a explodat la centrul olimpic de antrenament pentru luptătorii ruși. Localnicii le-au spus că e foarte periculos să locuiești la hotel. În timpul acestui sejur deloc comod, au fost invitați la petrecerea aniversară a directorului orfelinatului, unde s-a închinat în cinstea lor, cu următoarele cuvinte „încurajatoare”: „Pentru curajul vostru!”

Jordan, fata pentru care au trecut prin atâtea pericole, are acum 13 ani.

„Ceea ce e incredibil la Jordan e că am adus-o acasă în februarie 2005 și în cinci-șase luni stăpânea engleza la perfecție. Pur și simplu uimitor!”, spune Bill.

Bella și Sophia sunt cele mai recente membre ale familiei. Au ajuns la Richmond în ianuarie 2013 din Bulgaria. Ambele au sindrom Down, iar Sophia, care împlinește șase ani în martie, a suferit un atac cerebral înainte de adopție și, în plus, îi vine greu să intre în legătură cu alții, probabil fiindcă și-a petrecut cea mai mare parte din cei cinci ani de la orfelinat captivă într-un pătuț de copil cu gratii. „Nu cred că are prea multă încredere în oameni”, spune Bill.

EDWARDS_FAMILY2-640x407

Totuși, încrederea se construiește, fiindcă fata este înconjurată de dragoste și de mulți frați.

Claire, care are 10 ani, are și ea sindrom Down. A trecut și printr-un diagnostic de leucemie și doi ani de chemoterapie, iar acum e bine.

Sarah, în vârstă de 15 ani, este cea mai mică dintre copiii naturali ai familiei Edwards și primul lor copil cu sindrom Down. Cu un an și ceva în urmă, a fost operată de un tromb (cheag de sânge), iar acum are personalitatea unui copil de cinci ani.

Pe lângă faptul că și-a inspirat părinții să facă adopțiile care au urmat, Sarah i-a mai ajutat să-și dea seama că „acești copii nu sunt prea diferiți de alții – sunt doar niște copii”, spune Sharon.

„Vreau să vă spun că nu e vorba de niciun sacrificiu din partea noastră. Copiii noștri cu sindrom Down aduc foarte multă bucurie în familie. Motivul pentru care majoritatea fetelor adoptate de noi din alte țări suferă de sindrom Down este că astfel de copii au un viitor trist în orfelinate. Dacă nu sunt adoptați pe la cinci-șase ani, sunt apoi trimiși să trăiască la spitalele de boli mintale, unde nu îi mai așteaptă nicio speranță de a avea familie”.

„Este o experiență incredibilă”, spune Suzanne E. McKeever, logoped pediatric și nutriționist care a lucrat cu câțiva din copiii familiei Edwards în ultima decadă.

„Îmi place enorm că în această familie legăturile de sânge nu sunt totul. Ne-au demonstrat multora că familia este un mod de a fi și că nu trebuie decât să ne deschidem mai larg brațele pentru a include pe mai mulți în sfera iubirii”, mai spune logopedul.

Ea mai adaugă: „Îmi place și că Sharon și Bill au crescut niște copii uimitori, care vor ieși în lume și vor aduce o schimbare, fiind învățați să le pese unul de celălalt”.

 Edwards_family3-640x427

Adopțiile internaționale și creșterea a 20 de copii sunt scumpe. Dar familia s-a descurcat mereu numai din salariul lui Bill. În 2009, acesta s-a pensionat după ce a lucrat în conducerea fabricii Philip Morris, dar după un an s-a întors să lucreze tot acolo ca și consultant. Bineînțeles, sunt foarte chibzuiți. Și copiii mai contribuie: fiul lor, Michael, a dat un concert de pian, iar fiica lor, Abigail unul de harpă pentru a strânge fonduri ca să le adopte pe Bella și Sophia. Iar cei mari au plătit orele de terapie pentru micuțele lor surori adoptive.

Opt din copii iau lecții de pian, cinci au cântat în Ansamblul American de Harpă pentru Tineret, iar trei dintre fetele cele mari care au sindrom Down dansează cu trupa Miracles in Motion. Câțiva din copii au făcut misionarism în alte țări sau au studiat în străinătate.

Emily a absolvit de curând magna cum laude Facultatea de Relații Externe a Universității „George Mason”, cu specializarea în Studii Ruse și Eurasiatice și a călătorit în vreo șase țări, iar Megan va absolvi medicina anul acesta, în mai.

Familia își educă acasă copiii, iar succesul pe care l-au avut cu cei mari a ajutat-o pe Sharon să devină, cu vorbele ei, „mai puțin stresantă decât poate eram”.

„Cred că sunt mai relaxată decât eram cu primii copii. Atunci voiam să fiu sigură că vor reuși… dar acum nu simt nevoia să-mi mai dovedesc nimic. Lui Bethany îi place să-i citesc, așa că citim și citim…”, explică ea.

O casă plină de copii nu este ceea ce își închipuie cei mai mulți. „Nu e rău deloc. Îmi place”, spune mama celor 20.

Întrebat dacă așa s-ar fi văzut la această vârstă, Bill spune: „Nu mă gândesc la chestii din astea. Îmi place doar să trăiesc. Să faci ce vrei. Avem și planuri, idei, vise. Asta nu s-a schimbat”.

„Dar nu am fost niciodată în China pentru o fetiță”, intervine Sharon.

„Da, știu”, zice Bill. „Îmi tot trimite poze cu fetițe din orfelinatele chineze”.

Oare vor mai adopta în următorii 10 ani?

„Nu-i exclus”, râde Bill.

 

Puteți vizita blogul lui Sharon Edwards, la http://dearlittlegirlofmine.blogspot.com

 

Sursa: Life Site News

Te-ar mai putea interesa și:

Cum m-am asigurat că toți cei 12 copii ai noștri își pot plăti singuri taxele de studii la colegiu
Capul unei familii numeroase din Iujno-Sahalinsk finanțează afișe cu mesaje pro-viață
Parodie plină de umor: „Douăsprezece zile de Crăciun” în stilul unei familii pro-viață
Numărul mic de frați sau absența acestora schimbă personalitatea copilului
O societate fără copii: catastrofa demografică care ne așteaptă
Ești o mamă casnică? Ce faci toată ziua?
Nici un copil lăsat în urmă. Un cuplu adoptă toți cei patru frați aflați într-o situație de „risc ridicat”
Reducerea valorii maternității și a paternității ca urmare a distrugerii modului de viață tradițional al familiei

 

 

 

 

 

 


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *