Nici un copil lăsat în urmă. Un cuplu adoptă toți cei patru frați aflați într-o situație de „risc ridicat"

02 octombrie 2013 (LifeSiteNews) – Soții Onufer știau că își doresc să facă o adopție. Știau acest lucru de multă vreme, însă nu s-au așteptat să primească spre adopție patru copii aflați într-o situație de mare risc…și toți deodată.

După ce au vizitat China și au văzut copii trăind într-o în sărăcie extremă, Ryan și Erica au fost convinși de faptul că adopția făcea parte din chemarea lor ca și cuplu.

„Ne-am dorit să adoptăm înainte de a avea proprii noștri copii biologici, astfel încât copiii adoptați să se simtă „aleși”, nu ca și când ar fi fost vorba doar de un gând ulterior.”

Pe măsură ce se apropia aniversarea de cinci ani a căsătoriei lor, au contactat o agenție de adopție și au început stresantul proces de completare a documentelor. Însă după doar două luni, s-au simțit conduși într-o direcție diferită. Ei optaseră anterior atât pentru adopția internă cât și externă, dar speranțele s-au ruinat atunci când Haiti a închis porțile pentru adopțiile din afara țării. Erica a sunat atunci la o agenție locală de plasament spre îngrijire sau adopție și, curând după aceea, au semnat actele pentru începerea cursurilor de formare.

„Am decis că ne dorim să înfiem doi frați, sau cel mult trei”, a declarat ea pentru LifeSiteNews.

Cinci luni după ce demaraseră procedurile și înainte ca pregătirea lor să se fi încheiat, agenția de adopție i-a lăsat Ericăi un mesaj vocal:

„Știm că nu ați terminat pregătirea și ar trebuie să mai așteptați aproape un an pentru a primi spre adopție, dar simțim ca acești copii se potrivesc perfect familiei voastre. Sunt patru copii.”

Mesajul le mai transmitea că acei copii au 1, 2, 3 și respectiv 6 ani și au nevoi speciale. Era vorba despre un regim de urgență. Un caz de mare risc.

„Am simțit imediat că trebuie să spun da”, ne-a spus Erica, „dar am fost îngrijorată de faptul că soțul meu nu ar fi simțit la fel. Aveam o camionetă și o mașină sport și locuiam într-o casă mică. Nu aveam nimic din cele necesare creșterii a patru copii mici, cu atât mai mult a unor copii cu nevoi speciale”.

Ryan nu a ezitat. „Știam că aceștia sunt copiii noștri. Știam că trebuie să spunem da. Dumnezeu urma să descopere apoi cum!”

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, patru copii au ajuns la ușa lor. Trei dintre ei nu puteau vorbi iar altul refuza să o facă. Cel mai tânăr, un băiețel de 12 luni, avea capul spart și de abia putea să meargă de-a bușilea. El fusese găsit întins pe treptele de beton ale apartamentului în care locuia mama sa naturală. Cele două fetițe, în vârstă de doi și trei ani, au fost găsite la o băcănie aflată la câteva blocuri distanță de casa lor, mâncând ceea ce furaseră.

În următoarele două ore, agenția a finalizat evaluarea împreună cu Erica, în timp ce Ryan urmărea copiii prin casă, având grijă de ei, până când, în cele din urmă, au adormit, la aproape două dimineața.

Următoarele zile le-au petrecut făcând vizite de evaluare la mai mulți doctori, tratând rana de la capul celui mic, malnutriția și dermatita de scutec a celei mai mici fetițe, făcând drumuri la frizerie pentru a scăpa de păduchi și nodurile din păr și cumpărând o dubă. Au făcut, de asemenea, mai multe drumuri pentru a cumpăra haine noi, încălțăminte și lenjerie de pat, în entuziasmul tuturor celor patru copii.

Erica și Ryan știau că peste trei luni, instanța de judecată va decide dacă copiii se vor întoarce la mama lor naturală.

„Ne-am rugat pentru ea în fiecare zi, știind că Dumnezeu ne va ajuta să ne luăm rămas bun de la ei în cazul în care nu ar fi rămas la noi”, a declarat Erica, „însă în tot acest timp soțul meu spunea: „Aceștia sunt copiii noștri. Ei nu se vor duce acasă.  Ai încredere în mine.”

Două luni mai târziu, Erica a primit un apel telefonic. Era un funcționar cu care nu mai vorbise niciodată. O ședință de judecată neașteptată avusese loc și drepturile părintești fuseseră reziliate.

„Pur și simplu! L-am sunat pe soțul meu și am rămas amândoi fără cuvinte, sărbătorind nouă șansă la viața a copiilor, dar, de asemenea, părându-ne rău pentru mama lor naturală și rugându-ne ca Dumnezeu să îi ofere pace.”

„Ultimii trei ani au fost cei mai grei din viața noastră”, recunoaște Erica. „Șaisprezece diagnostice de boli psihice pentru patru copii, trei boli cronice, terapeuți, educarea lor , internări. Nervozitate. Piedici …”

„Și multă, multă bucurie…mai multă decât am crezut vreodată că este posibil.”

Cel mai mic dintre copii a reușit să meargă până în brațele lui Ryan, a vorbit la 18 luni și a învățat să folosească olița înainte de vârsta de doi ani, iar astăzi este fericit și sănătos. Fiica lor cea mai mică a stigat-o pe Erica, „Mami”, din a doua zi și în termen de trei săptămâni era sănătoasă și bine hrănită, atașându-se cu ușurință de noua familie. Fiica lor cea mare, diagnosticată în spectrul autist, a primit un premiu pentru cel mai amabil copil din grupa ei și a terminat grădinița cu rezultate foarte bune.

Și cel mai mare dintre copii, care suferise abuzuri grave și trecuse prin patru centre de plasament și șapte familii diferite, fiind deja familiarizat cu armele și bandele, se străduiește în fiecare zi a fi „un om al lui Dumnezeu.”

„Nu vom subestima niciodată darurile mari ce ne-au fost date. Suntem atât de binecuvântați. Spiritul de adopție este atât de frumos și ne simțim atât de recunoscători pentru că îi putem iubi și îngriji pe copiii noștri „aleși”, la fel cum și Tatăl nostru are grijă de noi.”

Un argument obișnit în favoarea avortului sună astfel: „Atât de mulți copii „nedoriți” sunt bătuți, abuzați, neglijați de către părinții lor sau ajung în centrele de plasament unde se întâmplă la fel sau mai rău. Asta este ceea ce vă doriți? Nu ar fi fost mai bine că acei copii să nu se fi născut?”

Soții Onufers stau ca o mustrare vie la adresa acestui argument. Niciunul dintre noi nu poate ști vreodată ce viața va avea un copil, indiferent de circumstanțele în care se naște.

Miracole există și se întâmplă în fiecare zi. Nici un copil nu este „nedorit”.