Reducerea valorii maternității și a paternității ca urmare a distrugerii modului de viață tradițional al familiei

În Rusia prerevoluționară viața majorității populației era determinată de mărturisirea credinței ortodoxe. Ideologia de stat se construia pe aceleași baze până în anul 1917. Biserica nu era despărțită de stat. Merită subliniat faptul că în ortodoxie este prevăzută o ierarhie clară în relațiile dintre soți, dintre părinți și copii, iar familia e recunoscută ca având o valoare indubitabilă. Bărbatul trebuie să fie capul familiei, cel care o hrănește, o întreține și o apără. De la femeie se așteaptă, înainte de toate, să fie o mamă, soție și o gospodină bună. Copiii sunt priviți ca dar de la Dumnezeu și se educă în respect față de cei adulți.
Revoluția din octombrie a atras după sine nu doar schimbarea orientării politice ci și schimbarea bruscă a ideologiei, care a dus, într-un final, și la o revoluție în relațiile de familie. Ideea realizării „egalității universale dintre bărbat și femeie” în statul sovietic era prevăzută la nivelul actelor legislative. Bărbații și femeile erau egali în drepturi și obligații, așteptându-se din partea lor o dăruire egală a puterilor fizice și intelectuale.
Guvernul sovietic încerca să clădească un stat nou, „distrugându-l până la temelie” pe cel vechi. Răspunsurile la o mulțime de întrebări în legătură cu politica de familie erau prevăzute la nivel legislativ.
În data de 18 și 19 decembrie 1917, Comitetul Executiv Central Rus și Consiliul Comisarilor Populari al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse au emis două decrete: „Despre căsătoria civilă, copii și introducerea registrelor actelor de stare civilă” și „Despre desfacerea căsătoriei”, în care erau prevăzute:
a) Înlăturarea totală a bisericii de la soluționarea problemelor legate de familie și căsătorie
b) Libertate pentru încheierea căsătoriilor și pentru divorțuri;
c)Egalitatea totală între soți în privința drepturilor personale și de proprietate
d) Egalizarea în drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei născuți în familie
La nivel de stat a început să se discute despre ce ar trebui să fie bărbații și femeile într-un stat proletar nou, ei urmând să fie la baza familiei în societatea „de egalitate și fraternitate universală”. După dezbateri îndelungate în legătură cu bazele întemeierii familiei, s-a acceptat formularea propusă de V. I. Lenin – „căsătoria civilă proletară din dragoste” (Lenin V. I., Colecția Completă de Opere, vol.49, pag. 56). În acest caz trebuie realizat faptul că prin termenul de „dragoste” se subînțelegea nu altceva decât ceea ce se determină mai corect prin termenul de „dragoste-patimă”. Pentru aceasta e caracteristică dependența psihologică și fizică de așa-zisul „obiect al dragostei”. Criteriile duhovnicești ale dragostei, cum ar fi responsabilitatea, jertfirea de sine, iertarea și altele, pur și simplu nu au fost luate în considerare, deoarece „erau o piedică în trăirea vieții în plinătatea ei”.
În anul 1918 a fost adoptat decretul „Introducerea remuneției egale pentru muncă egală a bărbaților și femeilor”, care a întărit egalitatea economică dintre bărbat și femeie în condițiile noului stat. Acesta a fost unul din elementele planului de „emancipare a femeilor”. Raportarea revoluționarilor la așa-numită problemă feminină se determina prin ideea principală – „proletariatul nu poate să atingă libertatea deplină până ce nu va realiza libertatea deplină a femeilor”. Numai că inevitabil apar întrebări: Libertatea de ce sau de cine? De soț? Casă? Copii?
Pe 18 noiembrie 1920, prin hotărârea Comitetului Popular pentru Sănătate și a Comitetului Popular pentru Justiție, în țara noastră, pentru prima dată în lume(!), au fost permise în mod oficial avorturile, ceea ce a dus la o scădere bruscă a natalității. Astfel, dacă în a doua jumătate a anilor ’20 populația Rusiei a crescut cu 3 milioane de oameni pe an, pe întreaga perioadă a anilor 1931-1936 aceasta a crescut cu aproximativ 3,5 milioane de oameni. A devenit evident faptul că, în condițiile unui astfel de ritm al creșterii populației, în curând nu va rămâne cine să muncească. În anul 1936 a fost reintrodusă interdicția avorturilor. În 1955, pe vremea guvernării lui Nichita Hrușciov, această interdicție a fost ridicată. Până în prezent, neținând seama de faptul că specialiștii caracterizează situația demografică a Rusiei contemporane ca fiind una catastrofală, avorturile sunt permise oficial. De abia la sfârșitul anilor ’70, prin Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și al Consiliului de Miniștri al URSS, „Cu privire la măsurile de întărire a ajutorului de stat pentru familiile cu copii”, s-a stabilit că mamele au dreptul la un concediu plătit parțial pentru copil, până la vârsta de 1 an, și unul neplătit, până la vârsta de 1 an și jumătate. În Rusia contemporană se prevede un concediu parțial plătit pentru îngrijirea copilului până la 1an și jumătate, iar cel neplătit, până la 3 ani.
Realizarea mult așteptatei egalități dintre bărbat și femeie (economice, sociale, politice etc.) era estimată la vremea aceea de activiștii politici, ca fiind una dintre cele mai mari victorii ale socialismului. Însă, oamenii de știință afirmă altceva. Psihologii, sociologii, demografii ș.a. (Y. E. Alioșina; A. S. Volovici; A. I. Antonov; V. M. Medkov etc.), mărturisesc cu amărăciune că o asemenea politică de stat a familiei a atras după sine o mulțime de urmări negative. Să examinăm doar unele dintre acestea:
1) Diminuarea valorii maternității.
Sentimentul maternității nu este înnăscut. Oamenii de știință au stabilit că acesta se dezvoltă la o femeie, cum se dezvoltă gândirea, voința, imaginația. El poate să fie dezvoltat dar și copleșit, prezentând alte orientări ca fiind mai importante. În Rusia sovietică, înainte de toate, se elogia calitatea de muncitoare fruntașă, cu toate că s-au păstrat și ecourile unei atitudini călduroase față de starea de maternitate. Aceasta se manifesta în special prin apariția titlului de „mamă-eroină”, însă munca de acasă nu se aprecia. În perioada post sovietică a început încurajarea tendinței de autorealizare, de atingere a succesului și a independenței. Maternitatea nu se încadra în acest sistem de coordonate (sau se încadra foarte greu). Fetița, din fragedă copilărie, era orientată spre un comportament exemplar, studiere, apoi – spre alegerea profesiei, reușită la muncă. Se presupunea, bineînțeles, și fericirea în viața personală, dar și aceasta era văzută ca fiind însoțitoarea succesului în muncă. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că o mare parte a femeilor ruse contemporane acceptă maternitatea nu ca pe o chemare, ci ca pe o povară, un obstacol în realizarea profesională, ca fiind ceva cu care trebuie să se împace. Această concluzie o confirmă, mai ales, datele obținute de psihologii O. A. Kopâl, O. V. Bajenova și L. L. Bâz. Ei au cercetat 50 de femei însărcinate cu o stare socială îndestulătoare, domiciliate în Moscova, având căsătoria înregistrată și fiind în așteptarea primului copil. S-a constatat că după 3 luni de sarcină, doar 44 % dintre femei aveau formată necesitatea de a fi mame. 18 % considerau sarcina ca un impas, ca un obstacol, pricina destrămării planurilor. La 33% din femei, motivul, legat de maternitate, era slab exprimat. Luând hotărârea de a păstra sarcina, ele nu manifestau dorința de a fi mamă ci, mai degrabă, au hotărât să se împace cu situația apărută. Aceste femei nu puteau să se imagineze în rolul de mamă, frazele tipice erau „nu știu”, „nu m-am gândit la aceasta”. Cifrele acestea sunt dureroase. Nu degeaba revoluționarii cântau: „Vom distruge până la temelii, iar apoi…”. Iată unde sunt ruinele. Și cât de precis a fost aleasă ținta – maternitatea. Căci și despre Patrie se spunea la noi în țară Patria-mamă. Ce calcul simplu și precis – distrugând valoarea maternității, să facă o Patrie stearpă, sortită la nimicire.
Deci, acum nu mai trebuie să naștem? Dar Rusia și așa se află în stare de catastrofă demografică, când mortalitatea întrece cu mult natalitatea.
E bine că măcar în unele familii nașterea copilului este privită ca o bucurie legată de continuarea neamului respectiv. Probabil datorită acestora noi nu suntem amenințați de dispariția completă. Ce e de făcut în aceste condiții? Să reorientăm țelurile spre importanța maternității și, bineînțeles, să naștem. Să realizăm că maternitatea este o datorie față de patrie și că ea este garanția propriei fericiri. Da, a fericirii despre care acum se vorbește atât de mult, însă se arată în altă direcție. Să realizăm că dacă fiecare dintre noi se va gândi numai la sine, la cum „să ia de la viață totul” și să nu se gândească la nimic altceva decât la informația nouă despre bunuri și servicii, atunci în curând vom dispărea pur și simplu, lăsând după noi un vast teritoriu de zăcăminte utile.
2) Scăderea valorii paternității
În tradiția și cultura creștină, rolul tatălui în familie este deosebit. Tatăl (și acest cuvânt nu degeaba are aceeași rădăcină cu cuvântul patrie) este autoritatea de necontestat. Tatăl poartă răspunderea pentru bunăstarea familiei, acordă asistență și protecție. El încearcă sățși coordoneze toate faptele cu voia lui Dumnezeu, înțelegând că de la cel căruia i s-a dat mult, mult i se va cere. În acest sistem de valori se educau băieții ruși încă din fragedă pruncie. Bărbații maturi creau familii cu conștiința faptului că vor da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru îndeplinirea îndatoririlor din gospodărie. Așa era obiceiul în Rusia prerevoluționară. Astfel de cerințe s-au păstrat în cultura noastră până acum sub forma așteptărilor a unui „tată adevărat”. Dar ce se observă în realitate?
Doctorul psihiatru, psihoterapeutul de familie Rovenski I. N., subliniază faptul că în familiile rusești contemporane, tații ocupă un loc periferic și distanțat în raport cu mama și copiii. Acest fapt creează condițiile pentru devalorizarea rolului său în ochii soției și ai copiilor.
În afară de aceasta, cercetările psihologice contemporane vorbesc despre creșterea numărului de bărbați care se căsătoresc având orientări infantile iar uneori chiar și unele de consumatori în raport cu jumătatea lor.
Nu rar se poate auzi expresia: „Soțul e copilul meu cel mare” (având în vedere că soțul e copilul cel mai mare (!) în familie). Sălbăticie! Cel de la care se așteaptă un comportament de „cap”, „apărător”, „sprijin”, deseori singur se comportă ca un copil neajutorat.
Bineînțeles, nu toți tații se comportă astfel. Dar băieții ruși de astăzi nu prea sunt orientați spre o paternitate conștientă, paternitate ca valoare (cu excepția unor cazuri aparte în niște familii concrete). În Rusia sovietică, atenția lor, la fel ca și la fetițe, era concentrată spre reușita profesională, iar astăzi – spre autorealizare, independență și succes personal. Și de ce, ne putem întreba, această independență nu se poate îndrepta spre obligațiile familiale, mai ales atunci când sunt chemați „să ia de la viață tot” și nimeni nu răspunde în mod special pentru aceasta?. În limba rusă, cuvântul отец (adică tată) are aceeași rădăcină cu cuvântul отечество (adică patrie). „Valori absolute universale”? Când și soția s-a obișnuit să se comporte în viață ca „omul nostru”? Și, deci, totul e egal, dar în privința răspunderii în familie se pune imediat întrebarea – „Dar, de ce Eu..?”
Distrugerea valorii paternității nu poate să treacă fără urmări. Există un proverb popular rusesc: „Familia fără tată este ca și casa fără acoperiș”. Este o expresie foarte precisă în raport cu sentimentul psihologic al „orfanilor cu tată viu” și al „văduvelor cu soțul în viață”.
Dar de ce se întâmplă așa? Pe lângă destrămarea valorilor familiale tradiționale pentru cultura noastră, incluzând valoarea paternității și a maternității, printre cauzele principale ale acestei situații deplorabile, psihologii mai definesc câteva:
a) Mărirea numărului familiilor monoparentale, când băiețelul nu are posibilitatea „să copieze” comportamentul unei persoane mature de același sex, datorită lipsei fizice a acesteia și când caracterul copilului de sex bărbătesc se formează sub influența mamei și a bunicii, ale căror modele de comportament și metode de reacționare, el le însușește involuntar;
b)Predominarea femeilor în întregul sistem de educație, incluzând instituțiile preșcolare, școlare și cele universitare;
c)Existența numărului mare de familii cu probleme de dezacord psihologic, în care tatăl există fizic, dar nu-și îndeplinește obligațiile în raport cu casnicii săi, ceea ce de asemenea se însușește, iar la vârsta matură se reproduce în propria familie. Totodată, psihologii au stabilit un model rigid – copilul crescut în respect față de tată și mamă este mai optimist. El trăiește într-o mai bună armonie cu sine însuși și cu cei din jur. Dacă însă respectul față de părinți a fost pierdut, aceasta se repercutează în modul cel mai distructiv asupra sentimentului de sine, iar în viitor și asupra particularităților propriei familii.
3) Creșterea numărului copiilor nesupravegheați în urma suprasolicitărilor psihoemoționale cronice la părinți.
Părinții ajung acasă atât de obosiți după o zi de lucru încărcată, încât, uneori, pur și simplu nu sunt în stare să acorde propriilor copii atâta timp cât le este necesar pentru o educație normală. În acest caz, copiii rămân singuri, cu toate consecințele care decurg de aici. La acești copii apare simțul propriei vulnerabilități și a lipsei de valoare. Împreună cu acestea, apare probabilitatea ca aceștia să mărească cu timpul rândurile numeroase ale narcomanilor și alcoolicilor ruși contemporani, dvenind pradă ușoară a lumii delincvente.
Dar cea mai mare nenorocire, după părerea mea, constă în faptul că astfel de copii nu se simt iubiți în propria familie. Iar cel care nu a simțit în copilărie iubirea mamei sau a tatălui, nu a absorbit-o ca un burete, acela, la maturitate, devine neajutorat în manifestarea sentimentelor părintești.
4) Scăderea numărului de copii în familie.
90% din familiile rusești contemporane sunt familii cu copii puțini. 50% dintre acestea au câte un copil. Acest fenomen duce la acea situație în care formarea caracterului copilului trece, cum spun oamenii de știință, prin monopolul povățuirilor părintești. Aceasta înseamnă că un astfel de copil nu e doar lipsit de jocurile cu cei de o vârstă cu el. El se dezvoltă fără să capete acea diversitate a retrăirilor, fără să se familiarizeze cu acea experiență bogată a comunicării pe care o poți primi numai în relațiile de zi cu zi dintre frați și surori. Când se iubesc, dar totuși se ceartă, când vor să fie împreună, dar încă nu știu să cedeze unul altuia. Într-un cuvânt, când împreună învață arta comunicării interfamiliale și interpersonale.
După cum subliniază doctorul în științe psihologice, V. V. Abramenkova, copilul lipsit în timpul copilăriei de experiența interacțiunii în grupul fraților și al surorilor, crește egoist, nevrotic și, în esență, foarte singuratic. Ea afirmă că societatea, care constă în marea ei majoritate din familii cu câte un copil, se condamnă pe sine la cultivarea infantilismului social, la formarea unor astfel de orientări în viață, prin care un om deja matur evită luarea deciziilor responsabile.
5) Creșterea singurătății sociale.
Realitatea din Rusia este acea că 90% din copiii orfani sunt de fapt orfani sociali, adică orfani cu părinți vii. Oamenii de știință văd ca principal motiv al situației existente faptul că în țara noastră, pe parcursul a mulți ani, teoretic și practic, s-a afirmat prioritatea educării obștești (asigurată de stat) asupra educării în familie. După părerea noastră, un procent mare al orfanilor sociali poate fi privit în calitate de indice al nivelului de distrugere a valorilor maternității și paternității.
Problema singurătății sociale este strâns legată de problema creșterii abandonurilor. Specialiștii evidențiază că în Rusia contemporană există aproximativ același număr de abandonați ca și cel care a fost în perioada de după războiul civil. Copiii sunt părăsiți sau chiar pleacă singuri, în cele mai multe cazuri, scăpând de cruzimea părintească. În final, un număr mare de copii se afla fără supraveghere și nu au un domiciliu stabil.
Deseori, aceștia ajung sub influența mediului infracțional. Viitorul acestor copii se distruge.
Problemele creșterii singurătății sociale și a abandonului au aceeași rădăcină. Ambele vorbesc cu elocvență despre rezultatele care se produc în urma distrugerii valorilor familiale, a devalorizării maternității și a paternității.
Am enumerat doar urmările negative principale ale inovațiilor îndreptate spre distrugerea sistemului de valori tradițional pentru cultura noastră, incluzându-le pe cele familiale. În legătură cu cele spuse, aș sublinia în mod special că refuzul modelelor de comportament tradițional al bărbaților și femeilor care sunt foarte bine îmbinate între ele, înlocuirea lor cu cele noi, bazate pe ideea atingerii egalității sexuale universale, este foarte periculos. Într-un final, acesta duce inevitabil la ruinarea întregului mod de viață recunoscut într-o cultură oarecare.
Sursă: dusha-orthodox
Traducere Diana Guțu
One Comment