Viața cu opt copii: de la iubire la sacrificii și înapoi la iubire

de Daniela Bălinișteanu

De cele mai multe ori, când vorbim despre familiile cu mulți copii, vorbim și despre probleme sociale: părinți șomeri sau cu venituri foarte mici, cu un nivel scăzut de educație, care trăiesc în condiții inadecvate. Drept urmare, copiii nu pot decât visa la alternativa frumoasă în care au hrană, îmbrăcăminte, educație și protecție, iar calvarul sărăciei este transmis din generație în generație, în aceleași spații mici și insalubre, fără nici o șansă de scăpare. Nici din partea statului, nici din partea societății. Iar singura lor salvare sunt ei înșiși, dacă au puterea să se ridice din necaz…

Dar sunt și excepții: familii pe care iubirea – unuia față de celălalt, față de Dumnezeu și față de copii – i-a ajutat nu doar să supraviețuiască, ci și să prospere, să evolueze și să ofere urmașilor posibilitatea unui trai mai bun. Mihaela și Marius sunt doi părinți foarte realiști. Povestindu-ne despre aventura lor prin viață, la fiecare două fraze este pomenit cuvântul muncă. El lucrează în construcții de când s-au căsătorit, conștient fiind că fără să învețe o meserie nu se va descurca. „Aici, la noi, la țară, dacă nu muncești nu ai din ce să trăiești. Trebuie să te scoli dimineața și să te întorci în casă seara târziu. Dacă îți place să dormi la amiază și să stai la umbră și cu sticla pe masă nu faci nimic. Nu suntem nici noi cheie de biserică, dar trebuie multă muncă. Și dacă n-aș ști meseria pe care o știu, n-aș ieși la liman. Dacă aș fi cum sunt alții care lucrează cu ziua și seara se duc și cheltuie banii, n-aș reuși să mă descurc. Cu punga strânsă și asta este”, ne-a mărturisit tatăl.

O viață de sacrificii și împliniri

Ăsta a fost secretul lor: au muncit cot la cot, timp de 21 de ani de când sunt căsătoriți, și și-au dorit să fie fericiți, așa încât nu a lipsit niciodată înțelegerea între ei. Ei au opt copii și o mentalitate care le-a permis să ajungă la performanța asta. I-a întrebat și noi: de ce opt? De ce nu doar doi? De ce o duc atât de bine comparativ cu alții? Și ne-au răspuns amândoi într-un glas: „Fiecare cum e lăsat de la Dumnezeu!”. Fără judecată, fără răutate și fără invidie, ei s-au bucurat mereu de ce au avut.

Dar asta nu înseamnă că totul a mers ca pe roate. Dimpotrivă, au avut piedici în fața cărora mulți dintre noi ar fi renunțat la luptă. Primul lor copil, Geanina, are 20 de ani și are întârziere severă mintală și semipareză dreaptă. La doar o lună de la naștere, o fetiță născută perfect sănătoasă, s-a intoxicat cu nitriți din apa pe care o folosise mama la prepararea laptelui. Concentrațiile masive de astfel de substanțe afectează pe termen lung evoluția psiho-motorie a copiilor intoxicați, iar fetița, fiind într-o stare foarte gravă, deși medicii i-au făcut tratamentul necesar, a rămas cu urmări foarte grave. „Ea s-a născut sănătoasă, cu nota 10. Am dus-o mai mult gata la spital, la trei săptămâni. Și atunci, la spital, nu știu ce i-au făcut, ce s-a întâmplat, de a rămas cu semipareză. Și dacă a fost să fie așa, așa a rămas. Noi am făcut tot ce am putut pentru ea”, ne-a explicat mama. În urma accidentului, din fetița fără cusur, la care orice părinte visează, a rămas o ființă care nu a înțeles niciodată ce se întâmplă cu ea și în jurul ei. Primește încontinuu tratament pentru deficiențele psihice și, pe măsura ce înaintează în vârstă, e din ce în ce mai liniștită din punct de vedere comportamental. Oricum la normal nu va mai reveni niciodată. Iar sentimentele și tulburările sufletești prin care au trecut numai părinții de copii cu deficiențe le pot cunoaște.

Și a rămas întrebarea nostră pe buze, uimiți de paradoxul situației, văzând doi părinți care, după un copil cu handicap au mai făcut încă șapte copii: cum de nu v-ați speriat, având primul copil cu probleme? „Bineînțeles că ne-am speriat, dar asta o fost să fie. Ce a dat Dumnezeu, aceea am primit. La noi a fost un caz deosebit, că am avut prima fată bolnavă, și am zis că să mai facem copii, ca să fie cine să aibă grijă de ea când noi n-om mai fi. Și uite așa am ajuns să avem trei copii, după aia a venit și al patrulea, am zis hai că mai facem unul și sunt cinci. Ei, unde manâncă cinci, mănâncă și șase”, ne-a mărturisit mama. Și totuși, după atâția ani împreună, ne-au explicat că viața lor este foarte frumoasă. Își iubesc copii mai mult decât orice pe lume și, deși nu și-au propus să facă atât de mulți, niciodată nu au regretat venirea vreunuia pe lume. „Mulți ne întreabă dacă nu ne este greu. Ba e greu. Noi i-am făcut că ni i-a dat Dumnezeu, nu că ne-am propus noi. Dacă au venit, au venit. Ferească Dumnezeu se întâmplă ceva cu noi, trebuie să rămână cineva și să se ocupe de fata cea bolnavă. Nu știi cum e viața, azi ești, mâine nu mai ești. Trebuie să aibă și de ea cineva grijă. Ea e sănătoasă, nu are nici o problemă, doar că are dizabilitățile pe care le are. Ceilalți copii se joacă cu ea, cel puțin fetele. Băieții sunt mai reticenți, dar e normal”, a completat și tatăl.

Înțelegere între soți, muncă și devotament față de familie

Toți copiii merg la școală, de la cel mai mic, care are 8 ani, până la cel mai mare, cu excepția, bineînțeles, a fetei bolnave. Doi copii, cei mai mari, urmează studii teologice ortodoxe, motiv pentru care nici nu i-am găsit acasă. Unul este elev la seminarul teologic, iar celălalt este absolvent, urmând să fie student la o facultate de același profil. Părinții sunt foarte mulțumiți de ei și se citește în ochii lor nu doar mândria pentru copii, ci și bucuria că Dumnezeu i-a iubit atât de mult și că munca lor nu a fost în zadar. Iar iubirea dintre ei nu mai este aceea de la început, ci este una direcționată de responsabilități, griji și sacrificii, dar tot iubire este.

Spuneam mai devreme că Mihaela și Marius sunt cât se poate de realiști. Sunt conștienți că nu oricine poate face față provocărilor care apar când trebuie să crești atât de mulți copii. În zilele noastre, cei mai mulți dintre tineri se feresc de concepția copiilor și un număr foarte mare de copii se nasc nedoriți, sau în familii incapabile să-i crească cum ar merita. Cel mai important, după cum spune Mihaela, e că „dacă există înțelegere, se poate, mergi mai departe. Că dacă e unul într-o parte și unul în cealaltă copiii rămân pe drumuri”.

Marius, însă, este de altă părere: „dacă au de gând să muncească, să facă, dacă nu, nu-i mai fă, că-i faci degeaba. La țară e mai ușor să crești copiii că nu sunt atât de multe cheltuieli de întreținere. Dar tot trebuie să muncești, că dacă nu muncești nu ai hrană. Dacă economisești ai, dacă nu, nu. Ca să stai să strângi și punga, să te târguiești la toate și să trăiești și bine, n-ai cum să trăiești”.

O altă problemă pe care am adus-o în discuție a fost cea a avortului, care ar fi putut reprezenta o soluție pentru a reduce din responsabilități. Reacția Mihaelei a fost foarte fermă: „Avortul nu e bun. Îi spuneam soțului…mai omule, eu iar sunt însărcinată. Și el îmi zicea că nu-i nimic, unde mănâncă șase, mănâncă și al șaptelea. Nu zice nimeni că nu e greu, dar așa ne-a dat Dumnezeu.Sunt multe femei care se duc să facă avort tocmai în ideea că nu au încredere că se vor descurca cu creșterea copilului. Problema e alta. Nu vor să se descurce…”, ne-a explicat mama, cu o seninătate specifică femeii care nu și-a abandonat niciodată credințele. După opt copii, și ei au învățat să ignore răutățile celor din jur, dar și oamenii au ajuns să-i respecte pentru realizările lor.

Familia Mihaelei se află în evidența Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, care, prin Departamentul ProVita, desfășoară programul Familia – „Sfântul Stelian”, prin care se încearcă ajutorarea și sprijinul familiilor cu cel puțin opt copii din Arhiepiscopia Iașilor. Și, de câte ori vom avea ocazia, vom încerca să împărtășim și altora frânturi din viața unor oameni care pot fi considerați exemple de primitori ai darurilor lui Dumnezeu.

Din cartea Fericiri născute și nenăscute. Mărturii despre viață, de Daniela Bălinișteanu, Ed. Doxologia, Iași, 2013
Foto: Doxologia.ro