Traducere din „The American Conservative” pe Reactionarii.home.blog: „Europa e pe moarte”
de Rod Dreher, The American Conservative
Am terminat de citit week-end-ul acesta cartea jurnalistului britanic Douglas Murray, Strania moarte a Europei. V-o recomand în cele mai puternice cuvinte posibile. Cartea descrie migrația în masă și, totodată, sinuciderea civilizației europene.
Vă voi scrie mai multe pe această temă în cele ce urmează, dar mai întâi permiteți-mi să vă dau niște știri proaspete pe acest subiect. Ele se găsesc pe blogul jurnalistului italian Sandro Magister, acreditat la Vatican. Articolul n-a fost încă tradus în engleză, așa că vi-l voi trece prin Google Translate ca să vă faceți o idee. Extrase (în traducere automată):
«Într-o țară de 60,5 milioane de locuitori s-au născut anul trecut doar 458.151 de copii și chiar mai puțin – aproximativ 440 de mii – sunt noii născuți estimați pentru 2018, puțin peste 7 la 1000 de locuitori, 30% sub media Uniunii Europene, care este deja regiunea lumii ce deține recordul natalității negative.
Dacă știați că rata fertilității – sau „rata totală a fertilității” – care asigură o creștere zero, adică schimbul egal al populației, este de 2,1 copii pe femeie, cifra italiană a rămas dramatic sub medie de mai multe decenii, iar în 2017 s-a prăbușit la 1,32, cu multe regiuni chiar mai puțin predispuse la nașteri și cu Sardinia atingând chiar un nivel de 1,06.
Acestea sunt deja cifre care atestă un mers inexorabil spre dispariția unui popor.»
Magister spune că veștile privind mariajele sunt cu atât mai îngrijorătoare. Numărul de “căsătorii pentru prima dată” și de „căsătorii religioase” (cununii în Biserică) se află în cădere liberă. Prim-mariajele s-au redus cu 7,3 la sută de-a lungul unui singur an (2016–2017), iar numărul cununiilor religioase a căzut cu 10,5 la sută pentru aceeași perioadă.
Informația e relevantă pentru rata fertilității. Magister citează din demograful (laic) Roberto Volpi, care explică semnificația faptelor respective:
«Motivul pentru care declinul căsătoriei religioase este mai îngrijorător decât toate celelate e ușor de sesizat. Chiar și astăzi, 70 la sută dintre nașterile din Italia au loc în cadrul căsătoriei, dar căsătoria religioasă asigură mai multe nașteri decât căsătoria civilă. Ultima este mai ales căsătoria pe care o aleg divorțații, văduvii și cuplurile mixte italieni– străini, în vreme ce căsătoria religioasă rămâne de departe preferata celor singuri și necăsătoriți, a celor mai tineri și mai predispuși să aibă copii.»
Să clarificăm până la capăt: credincioșii fac mai mulți copii. Străinii și italienii care se căsătoresc a doua oară se căsătoresc, de regulă, doar în cadrul unei ceremonii civile. Italienii aflați la vârsta fertilă, care vor să aibă copii, se duc de regulă în biserică pentru a se căsători. Constatarea declinului precipitat al căsătoriilor în biserică este semnul intensificării unui coșmar demografic pentru întreaga Italie.
Volpi continuă: „Cununiile ne sugerează cât de sănătoși sau de bolnavi suntem. Astăzi suntem într-o fază cvasi-terminală. N-ar fi rău dacă Biserica ar observa ce se întâmplă și ar face și ea ceva în privința asta.”
Magister afirmă că recentul Sinod asupra familiei și-a consumat eforturile în dispute asupra Împărtășaniei pentru cei divorțați și recăsătoriți sau asupra definiției mariajului. Magister comentează:
«Disputa a deschis larg câmpul unui atac din partea adversarilor adevăratei căsătorii. Precum în faimosul dicton al lui Titus Livius: „Dum Romae consulitur, Saguntum expugnatur”. În timp ce Roma discută, dușmanii ne iau orașul.»
Un alt semn al suicidului civilizațional, de data aceasta din Regatul Unit: MORF, o instituție caritabilă LGBT, finanțată din fonduri guvernamentale, le trimite tinerelor fete corsete toracice, în colete poștale nemarcate, pentru ca părinții să nu le poată depista. Mai departe:
«Însă atunci când reportera noastră i s-a recomandat consultantului telefonic ca fiind o fată cu vârsta de doar 13 ani, acesta nu a avut reticențe în a aborda subiectul mărimii sânilor ei, și chiar i-a sugerat să reducă efortul fizic în timpul orelor de sport, cât timp poartă corsetul.
MORF își are sediul în cartierul general din Manchester al Fundației LGBT – aceeași care a fost sponsorizată de Ministerul Sănătății cu aproape 1,2 milioane de lire și a primit o bursă în valoare de 500.000 de lire din partea Fondului Mare al Loteriei.
Mama a cărei fată de 14 ani primise corsetul toracic de la MORF le-a declarat reporterilor de la Mail on Sunday că: „S-a întâmplat să descopăr că-i trimiseseră corsetul doar pentru că am deschis un colet cu numele ei. L-am ascuns de ea, în speranța că nu-l va mai găsi. Dar ea mai primise unul, fără ca eu să știu, și începuse deja să-l poarte. După care mi-am dat seama că tocmai corsetul o făcuse să se oprească din a mai face exerciții fizice și îi cauzase problemele respiratorii.”
Persoanele implicate în campanie, îngrijorate de creșterea numărului fetelor care se declară transgender, menționează că un procent alarmant dintre acestea poartă acum corsete toracice.
Tinere vulnerabile au acces la instrucțiuni privind utilizarea corsetelor prin intermediul vedetelor transgender de pe YouTube, care montează clipuri demonstrative – câteodată prezentate alături de reclame pentru bandaje de aplatizare a sânilor, unele dintre ele costând numai 4 dolari.»
În caz că urmăriți contul de Twitter al 4thWaveNow (și vă sugerez s-o faceți), veți fi puși la curent cu oripilantul marș al ideologiei transgender de-a lungul și de-a latul Regatului Unit. Elitele britanice – guvern, mediu academic, BBC, șamd – par dedicate trup și suflet distrugerii șansei unui viitor, prin orice mijloace le stau la dispoziție. Chiar și prin exterminarea fertilității și demolarea mediului social în care să poată fi formate noile generații.
Mă întorc acum la cartea lui Douglas Murray. Ca american, am urmărit în general dezbaterea asupra imigrației în Europa, astfel că observațiile lui Murray nu sunt tocmai noi pentru mine. Să le văd pe toate expuse la un loc are, totuși, efectul unei palme primite peste obraz. Nou pentru mine este lungul istoric al minciunilor asupra imigrației pe care elitele europene, de stânga sau de dreapta, le spun popoarelor lor, deseori pretinzând că au de gând să-i pună cu adevărat capăt. Ceva ce n-au făcut niciodată. Singurul factor care a putut ridica vălul care ascundea problema este internetul, care a subminat puterea mass-media tradiționale de gardian al mesajului.
În cartea sa, Murray – autodeclarat ateu homosexual, descriindu-se drept „creștin din punct de vedere cultural” – e intens preocupat să înțeleagă motivul pentru care Europa își dorește să moară. Oare de ce se urăsc atât de mult pe sine popoarele – dar mai ales elitele – Europei? Murray observă: „Arătăm ca o populație care și-a pierdut dorința de a însufleți, pentru că nu mai avem nimic care i-ar mai putea inspira pe alții.”
Mai departe:
«De ceva ani încoace, mă surprinde mai ales multitudinea de relatări, auzite la prima mână sau citite, despre oamenii care aleg să se convertească la Islam. În parte, aceste povești sunt bulversante pentru că sunt foarte asemănătoare. Mai mereu, ele sunt variațiuni ale aceleiași povești pe care ai putea-o auzi de la oricare tânăr. Se prezintă mai ales așa: „Ajunsesem la o vârstă [de regulă pe la douăzeci–treizeci de ani] și mă aflam într-un club de noapte, când mi-a venit în minte gândul că «O viață n-ar trebui să se reducă doar la atât».’” Aproape nimic din toată cultura noastră actuală nu le vine acestor tineri în întâmpinare să le spună: „Păi da, desigur”. Lipsiți de o asemenea voce, tinerii se pun pe căutat, și ajung să descopere Islamul.
Alegerea lor în favoarea Islamului ne spune o întreagă istorie. Cum se face că acești tineri și tinere (foarte adesea tinere) nu se deschid către creștinism? În parte, fiindcă majoritatea ramurilor creștinismului european și-au pierdut încrederea de a mai face prozelitism sau chiar de mai crede în mesajul propriu. Pentru bisericile suedeză, anglicană și luterană germană, ca și pentru multe alte ramuri ale creștinismului european, mesajul religios a devenit o varietate de politici stângiste, de acțiune în favoarea diversității, sau de proiecte în domeniul asistenței sociale.»
Săptămâna trecută, la o conferință a Vaticanului convocată pentru a decide cum să gestioneze bisericile și clădirile religioase abandonate ca urmare a colapsului credinței în toată Europa, Papa Francisc a rostit un: „Nu vă îngrijorați, fiți fericiți” (Don’t worry, be happy). Mai departe:
«Căutarea sensului nu-i ceva nou. Ce e nou e că mai nimic din cultura europeană modernă nu se mai pretează la a oferi vreun astfel de sens. Nimic nu mai transmite: „Iată o moștenire de gândire, de cultură, de filosofie și de religie, o moștenire din care și-au tras seva oamenii timp de milenii, o moștenire care ți-ar putea fi de folos și ție.” În schimb, în cel mai bun caz, o voce îți spune: „Găsește-ți rostul unde nimerești.” În cel mai rău, se face auzită credința nihilistului: „Existența ta e fără de sens, într-un univers și el fără de rost.” Oricine împărtășește o astfel de credință va ajunge, cel mai probabil, să nu realizeze absolut nimic. Societățile în care se întâmplă asta sunt de asemenea predispuse la a nu realiza ceva. Dacă nihilismul mai poate fi înțeles pentru anumiți indivizi, el devine fatal când se transformă în credința unei societăți în ansamblul ei.»
Este fatal și pentru că nu ar mai exista vreun motiv pentru care să aduci copii într-o lume golită de sens. Corect: rata fertilității coboară la nivel mondial, inclusiv în acele țări unde religia e încă puternică. Dar Europa e prima în această cursă – și s-a asigurat că nu mai există căi de întoarcere. Iubesc Europa până la disperare, și sufăr să văd ce i se întâmplă.
Dacă trăiți cu ideea că America ar fi imună la această boală letală, vă păcăliți singuri. Ben Shapiro scrie că:
«America trece printr-o criză a sensului. Și ne mascăm nevoia de sens cu tot ce ne stă la îndemână: droguri, solidaritate etnică, agitație politică. Problema nu e capitalismul cu așa-zisele sale excese, nu e nici liberalismul clasic cu a sa atomizare a indivizilor. Problema e că, în timp ce asupra noastră acționează un noian de forțe centrifuge, mai avem prea puține forțe centripete care să ne și adune la un loc.
Cândva erau evidente aceste forțe: biserica, familia, comunitatea locală. Împărtășeam unii cu alții anumite valori iudeo-creștine: credința în decizii responsabile asumate individual, grija pentru bunăstarea vecinului într-un spațiu al socialului, respectul față de moștenirea drepturilor individuale și totodată îndeplinirea datoriilor individuale, în numele virtuții.
Lucrurile astea toate ne confereau înțeles și scop. De-a lungul deceniilor, oamenii stângii politice au contestat acele structuri sociale care ne legau unii de alții. Biserica nu mai era o forță unificatoare, ci un opresor teocratic; familia nu mai era nici protector al copiilor, nici bastion pentru femeie, ci o instituție patriarhală, tiranică; comunitățile locale nu mai reprezentau o sursă a inovației și a sprijinului social, ci camere parohiale de tortură. Instituțiile au fost făcute una cu pământul; ne-am eliberat de ele proclamându-ne victimele lor.
Tot ce-a mai rămas sunt ruinele.»
Nu că observația n-ar fi corectă, dar cum se face că părți atât de vaste ale Americii conservatoare, Roșii (culoarea Partidului Republican – n.n.), sunt prinse – poate chiar mai mult decât unele zone ale Americii fără Dumnezeu, ale Americii „Albastre” (culoarea Partidului Democrat – n.n.) – în spirala autodistrugerii? Unde am putea găsi la Shapiro o critică a capitalismului globalizat, cel pe care Dreapta ni l-a promovat de-a lungul ultimelor decenii ca fiind o forță salvatoare auto-suficientă? Unde examinează Shapiro instituțiile religioase ale Dreptei și Stângii, cu a lor măsluită evanghelie redusă la succesul păturii de mijloc sau la sanctificarea muncii pe teren social? Da, corect, Stânga are o imensă vină, dar mâinile Dreptei nu-s nici ele cu totul curate.
Stânga și Dreapta se vor lua la harță reciproc pentru a stabili cine-i de vină pentru catastrofa în care ne scufundăm. Dum Romae consulitur, Saguntum expugnatur.
Mai devreme sau mai târziu, creștinii devotați își vor găsi calea către o formă de Opțiune Benedict (scriere a lui Rod Dreher în care se opinează că în timpurile prezente creștinilor le mai rămâne la dispoziție doar retragerea din lume pentru a se salva – n.n.) sau, dacă nu, se vor scufunda odată cu barca. Vin vremuri foarte grele – și vin repede.
Citește mai multe traduceri și opinii pe blogul Reacționarii
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
