de Alex Costache, Facebook
Peste secole, România sau nu?
Ce e o țară? Ce e un neam?
Definiții avem, de la cele foarte intelectuale până la cele individuale, trecând prin istorie, geografie, politică și ideologii. Trecând prin timp.
Să le lăsăm pe toate deoparte. Să fim simpli. Neamul meu e familia mea, țara mea e casa mea. Pentru casa asta, pentru limba română, pentru a ne putea ruga după voia inimii s-a luptat secole, s-a murit, s-a construit.
Românii astăzi sunt rușinați de neam, furioși pe țară. Își uită tradițiile, limba, vor orice, mai puțin să fie români. Vor, cu ură, să uite că Biserica i-a format în timp. Vor să uite că imperiile s-au mai bătut pentru pământul ăsta și lucrătorii lui, cu vorba și cu arma.
Printre românii furioși pe români și România, mai sunt și românii care nu uită cine sunt și de unde. Suntem însă foarte puțini. Vom reuși noi să ținem țara unită, tradițiile vii? Și limba, și “zeii” trăiesc doar prin noi. Dar mai ales trăiesc prin copii.
Copiii sunt miza. Când vă veți trezi? Ei sunt secolele care vor urma. Copiii care vor o țară ca afară și ar vinde orice pentru a o avea. Copiii care vorbesc mai cu plăcere și mândrie engleză decât românește. Copiii care nu mai trăiesc tradițiile, care nu mai cântă imnul, care nu mai visează la munții noștri ci la Alpi. Copiii care îl așteaptă pe Santa și nu pe Moș, care nu mai știu ce s-a întâmplat cu Bucovina și Basarabia, care nu văd de ce Ardealul ar fi românesc și nu unguresc.
Copiii sunt cheia.
Pe copii cine îi învață să fie români? Pe copii mai ales cine îi învață să simtă românește?
Revin la definiții. Ce e o țară? Ce e un neam? Aș răspunde simplu, un sentiment puternic de apartenență, o emoție aparte pentru cei ce sunt ca tine, pentru locul în care crești, pentru oamenii cu care crești, un drag de sunetele pe care le auzi mai întâi când vii pe lume, când descoperi lumea. Ți-e drag un cântec, un om, ți-e dragă mama, o imagine pictată acum un secol, te simți acasă printre niște ziduri înălțate într-un fel și nu în altul.
Printre tinerii cu care îmi petrec mare parte din timp, văd prea puțină simțire românească. E poate bine ascunsă, undeva în sufletul lor deja dezamăgit la început de drum. Cu siguranță nu e trează tinerimea română, e într-un vis străin ori chiar virtual. Se va trezi? La timp sau prea târziu?
28 Noiembrie nu le spune nimic. Atenționați, spun că e irelevant. Așa cum și Unirea cu Ardealul e irelevantă. Un puștan plecat la Londra să studieze muzică și-a lansat astăzi în UK primul cântec, în engleză, numele de scenă fiind tot britanic. În premieră la Radio România…de 1 Decembrie. Un student îndrăgostit de America mi-a spus acum câteva săptămâni că țăranii sunt răi și înapoiați, ei trebuie să dispară. Vorbeam de animale în cadrul unei activități de limba engleză…
Astea sunt modelele tinerilor, astea le sunt visele. Așa îi educă alți români.
Ura, disprețul românilor pentru români, pentru România, admirația fără discernământ pentru un imperiu sau altul sunt calul troian strecurat în cetate. Emoțiile sunt primare, odată create sunt greu de schimbat.
Calul troian sunt emoțiile adânci. Ce îi învățăm pe copii să iubească, ce îi învățăm să urască asta vor iubi, asta vor urî.
Suntem până la urmă ceea ce iubim. Nu putem fi români cât nu iubim România ori pe români.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
