Părintele Dosoftei Dijmărescu: Avortul înseamnă dizarmonie și ură pentru viață

Biserica a învățat totdeauna că viața umană începe de la concepția copilului în pântecele mamei și consideră avortul, în orice moment al sarcinii, ca o formă de omucidere. În România, întreruperea sarcinii este un fapt a cărui conștientizare e lăsată în seama nimănui. Din 1958, de când sunt contabilizate avorturile, și până în prezent, populația României ar fi trebuit să fie mai numeroasă cu aproximativ 23 de milioane de români. Citiți în cele ce urmează un interviu cu părintele Dosoftei Dijmărescu de la Mănăstirea Putna despre avort și modul în care putem să luăm parte la salvarea de vieți omenești.

Părinte Dosoftei, societatea noastră pare a nu mai fi deloc interesată de problema avorturilor. Vi se pare o atitudine corectă?

Nu e firesc să se vorbească atât de puțin în spațiul public despre acest subiect. Jumătate din populația României este omorâtă încă din pântecele mamei și aproape nimeni nu vorbește despre asta.

Acest lucru ar trebui pus pe tapet în fiecare zi, așa cum spunem Crezul la fiecare Liturghie. Pentru că este esențială apărarea vieții. Viața pe care ne-a dat-o Dumnezeu este ceva fundamental. Asta nu înseamnă că trebuie să spui în fiecare predică, însă apărarea vieții trebuie afirmată în orice cuvânt al nostru, în orice discuție, în orice relație, în mod firesc, așa cum vorbim limba română fără să ne propunem, tot așa trebuie să promovăm viața. Cred că preocuparea față de omorârea copiilor nenăscuți în pântece ar trebui să fie firească pentru orice om care consideră că are ori vrea să aibă o minimă dragoste față de aproapele, un minim interes față de viața socială sau față de România.

Mi se pare o componentă primară. Nu văd în momentul de față un subiect social mai important. Discutăm despre ce se întâmplă în Siria, de exemplu (n.n.: interviul a fost luat în ianuarie 2013). Bun, dar acolo se instaurează un regim nou. Au murit 70.000 de oameni până acum. În România, numai anul trecut au fost luate mai multe vieți nevinovate decât au murit în Siria. Și au fost luate prin contribuția celor care ar fi trebuit să le protejeze viața, părinții lor. Mi se pare o orbire sufletească lipsa de implicare, dar ea arată măsura vieții noastre duhovnicești.

Credeți că problema s-ar rezolva prin schimbarea legislației?

Rezolvarea nu vine de la nivel legislativ. Este profund falsă această gândire. Ea pornește de la schizofrenia în care omul se vede despărțit de societate: viața privată este viață privată, iar de viața socială se ocupă politicienii.

Putem spune că se fac atâtea avorturi în România câte iau eu parte la ele. Exact atâtea. Pentru că eu sunt în legătură sufletească cu toți oamenii din România. Cât mă implic eu în binele organismului care este comunitatea, ori Biserica Ortodoxă Română, ori Statul român? Noi suntem legați sufletește de toți cei care viețuiesc în țara asta, pentru că împărțim cu ei toată viața.

În 1871, la prima serbare a Românilor de Pretutindeni de la Putna, a avut loc și primul congres al Studenților Români din mai multe centre universitare, inclusiv de peste hotare. Și s-au pus două probleme. Una dintre ele: ce se face mai întâi, unirea politică sau unirea culturală? Atunci, Transilvania aparținea Ungariei, Bucovina, inclusiv Mănăstirea Putna, aparținea Austriei, în Imperiul Austro-Ungar, Dobrogea era la turci, iar Basarabia era la ruși. Aparent, soluția era unirea politică. Dar este fals, pentru că însemna să cauți soluția în afara ta, să vină politicienii să unească țara.

Eminescu a spus foarte clar: unirea culturală trebuie făcută mai întâi. Să ne unim noi sufletește și, când plăcile tectonice ale imperiilor se vor clătina, atunci se va face unirea politică, pentru că te vei recunoaște în ceilalți. Și în chip firesc vei spune „suntem una“.

Deci, nu trebuie să așteptăm niciodată legislația. Ea nu face decât să urmeze starea poporului. Chiar și când se instaurează o dictatură, este tot o urmare a stării poporului.

Avorturile apar din cauza lipsei de dragoste și de responsabilitate.

Cum ar putea fi evitat avortul?

Să încetăm să mai mințim. Minciuni de genul termenului de „întrerupere de sarcină“ – de parcă după întrerupere cândva o să o reiei; nu o să mai reiei. Apoi, faptul că avortul te scapă de copil; nu, copilul nu dispare, ci femeia devine mama unui copil mort, iar tatăl, tatăl unui copil mort. Se spune că avortul a fost interzis de comuniști; fals, regimul comunist l-a legalizat în 1957, și, la un moment dat, a introdus restricții, dar în perioada restricțiilor, 1967-1989, s-au făcut mai mult de 6.000.000 de avorturi – „curată“ interzicere.

Să privim adevărul în față. Peste 80% dintre avorturi nu ar avea loc dacă mama ar avea pe cineva în preajmă, un singur om care să o sprijine necondiționat pentru păstrarea copilului. În toate aceste cazuri nu există o persoană care să sprijine acea femeie. Să îi spună că o ajută să îl crească.

În general, să ne pese de viața copiilor. Uitați-vă la mișcarea pro-viață din SUA. Ei nu sunt ortodocși și unii nici măcar nu sunt religioși. Dintre țările occidentale, în SUA este cel mai mare procent de oameni fermi pro-viață și împotriva avortului.

S-au implicat foarte mult. O tânără din Canada are o formă extremă. Se duce în clinici și vorbește cu femeile care doresc să facă avort. Personalul de la clinică cheamă poliția și e arestată. A fost de zeci de ori arestată până acum. Stă o lună, două în închisoare, iese și iarăși face același lucru.

De curând, a avut colegă de celulă o femeie care i-a spus că o cunoaște. Pentru că era într-o clinică de avorturi și, după ce a vorbit cu ea, femeia s-a răzgândit și nu a mai avortat.

Până și această formă extremă este de folos.

La noi nu există o cultură a adopțiilor. Se fac fertilizări in vitro și oamenii și statul plătesc sume foarte mari pentru aceste tratamente prin care se distrug embrioni. Pentru că din 100 de copii concepuți, în medie doar unul – doi ajung să trăiască, restul mor în diferite etape. Să nu ne amăgim că aceasta aduce fericire, ci un noian de morți.

Dacă s-ar investi într-o cultură a adopțiilor, o femeie care este convinsă că nu poate să crească copilul pe care îl are în pântece ar ști foarte clar că îl va da spre adopție. Ar ajuta familiile care nu au copii și care recurg disperate la FIV, unde, pe lângă atâția copii pierduți, cei care se nasc au șanse mai mari să aibă diferite afecțiuni.

Dar, în primul rând, păstrarea fecioriei până la căsătorie și o viață de familie plăcută lui Dumnezeu sunt împlinitoare, aducătoare de har și bucurie și izbăvesc de astfel de păcate grele.

Iar, în situații de criză, lăsarea în mâna lui Dumnezeu: spovedanie și purtarea crucii. Bucuria și izbăvirea vor veni. Câte minuni a făcut Maica Domnului: copii despre care se spunea că vor fi bolnavi, mame amenințate… Puțină credință și hotărâre și să-L lăsăm pe Hristos să lucreze. El spune „Lăsați copiii să vină la Mine“. Lăsați-i să se nască și va purta El la toți de grijă, și copii, și părinți.

Care considerați că este motivul recurent pentru care se întâmplă avorturile?

O mulțime de tinere fac avort pentru că sunt necăsătorite și se tem că nu se vor mai căsători dacă nasc. Mai ales la țară. Nu pentru că nu au cu ce să îl crească, ci de „gura lumii“, care spune că dacă a făcut un avort nu e nici o problemă, dar că are un copil e o problemă. O mentalitate pe care nici o lege nu poate să o schimbe, decât dragostea și bunul-simț: cum gândește Dumnezeu? Spre cine caută Dumnezeu cu bucurie? Spre aceea care a greșit și a făcut o greșeală și mai mare făcând avort sau spre cea care a greșit, dar care apoi și-a asumat consecințele și își crește copilul așa cum trebuie? Dar noi, societatea, o învinuim pe cea cu copil.

Nu trebuie așteptat de la lege, ci trebuie lucrat. În susținerea vieții nu trebuie doar să spunem „nu faceți avort“, pentru că o femeie ajunge la această decizie pentru că i se pare că nu are altă soluție. Dar cei din jur sunt responsabili că ea nu vede soluțiile, ei trebuie să i le ofere.

Sunt tinere care rămân însărcinate și le dau părinții afară din casă pentru că nu vor să facă avort. Au acea curăție a minții care le spune că, oricât de greu ar fi, nu e bine să ia viața copilului lor. Preferă să fie date afară din casă. Cine le încurajează după aceea? Rămân și se roagă singure pentru că sunt prea puține mâini care să ajute.

Nu există o cultură a adopțiilor și aceasta nu o poate face legea. Și familiile cu copii pot adopta copii!

În SUA există familii care au un copil cu handicap. Și, pentru că au văzut câtă dragoste poate oferi un copil cu dizabilitate severă (autism, Sindrom Down etc.), adoptă special al doilea copil cu același tip de problemă, pentru că ei știu câtă bucurie poate aduce un asemenea copil și, pe de altă parte, știu cât de greu e să îngrijești un asemenea copil, dar ei se pricep deja.

La noi, când e vorba de un astfel de copil, adesea îl țin în ultima cameră a casei, ca să nu îl arate. Acela nu e un suflet dat de Dumnezeu? Am observat de multe ori cum copiii cu probleme mentale severe sărută icoanele cu atâta bucurie și sunt atât de bucuroși când sunt stropiți cu agheasmă! Pentru că și sufletul lor intră în legătură cu Hristos. Și duhul simte sfințenia. Rațiunea nu este organul de simțire a sfințeniei. Simțirea sfințeniei o au și persoanele cu handicap.

Care sunt traumele femeilor în urma avortului?

Nu doar mamele, ci și tații pot trăi drame uriașe. Este o persoană publică care spune că nu s-a căsătorit pentru că, în tinerețe, o femeie cu care a avut un copil a făcut un avort fără să îi spună. El și-ar fi dorit foarte mult copilul. Atât de mult s-a îndurerat, încât nu s-a mai căsătorit toată viața. Nu spun că este o atitudine bună, dar iată ce traumă a putut trăi. Aceste lucruri se întâmplă de obicei la tinerețe, dar, după mai mulți ani, oamenii își dau seama că ar fi fost bine să mai fi avut câțiva copii. Și nu se mai poate.

Avortul este prezentat ca un fel de panaceu pentru orice problemă o are o femeie în criză de sarcină. Este profund fals. Avortul va agrava toate problemele. Și nu doar pe moment, ci și peste decenii. Sunt femei care au 80 de ani și care se apropie de moarte. Vor să se mai spovedească încă o dată. Spun că în ziua cutare asta am făcut. A trecut jumătate de secol și nu s-a șters deloc din conștiința lor. Pentru că este teribil să iei o viață care nu a apucat să își dea mărturia ei, să conlucreze sau să respingă pe Dumnezeu. Iei libertatea copilului, care nu a apucat, în primul rând, să fie botezat. Și conștiința spune acestea.

Dacă oamenii ar da mărturie că au trecut prin așa ceva, ar fi avertizați ceilalți să nu facă la fel. Sunt persoane care dau mărturii, și astfel sunt salvați mulți prunci. Tinerele discută între ele. Și dacă una spune că avortul este cumplit și îndeamnă să nu facă, celelalte abia așteaptă un sprijin și o încurajare pentru a rezista presiunii. De fapt, de foarte multe ori femeile sunt presate cu putere de alții să facă avort. Sunt amenințate fie că vor fi părăsite, că vor fi date afară din casă, de la serviciu. Sunt locuri de muncă unde sarcina este privită rău, pentru că implică lipsa de la serviciu.

O altă soluție sunt mărturiile pozitive. Mamele care au avut această problemă, le-a fost foarte greu, au născut copilul și apoi și-au dat seama că au făcut ceea ce trebuie, și-au dat seama că acel copil nu a fost doar un boț de celule, ci Ion, Maria, Roxana sau cum i-au pus numele. Copilul acela cu ochi frumoși care te ia în brațe și care îți spune mama și tata, acela e copilul micuț, pe care îl pândeau gândurile tale rele.

Prea puțini au curajul să vorbească despre lucrurile acestea. Dar lipsa de curaj și de mărturisire face ca ele să se întâmple mai departe. Despre comunism, occidentalii nu știau mai nimic până ce Soljenițîn, în Arhipelagul Gulag, nu a vorbit despre el. De astfel de lucruri este nevoie, și continuu, nu o singură dată, ori într-o singură predică.

Bărbații trebuie să își asume responsabilitățile. Când rămâne soția sau prietena însărcinată, spun că nu vor să aibă copii. Dar el deja are, copilul există! Și o amenință că o va părăsi – dar, dacă recurge la șantaj, dacă are inima asta, el oricum o va părăsi. Lașitatea bărbaților este una din cauzele clare ale avortului. Trebuie încurajați bărbații să își asume responsabilitatea.

Cum ar putea fi conștientizați oamenii implicați în săvârșirea acestui păcat de crima pe care o comit?

Vorbeam cu un bărbat român din Crasna, un sat din nordul Bucovinei, dincolo de graniță, în Ucraina, cu populație românească. Și mi-a spus că este imposibil ca o femeie căsătorită să facă avort, pentru că ea are bărbat. Nu putea concepe altceva decât că bărbatul o ocrotește și are grijă de tot ceea ce este rod al căsătoriei lor. Dar, de fapt, câți bărbați nu spun, după unul sau doi copii, „ia bani, du-te și rezolvă“? Lipsă de responsabilitate. Nu vor să își asume responsabilitatea creșterii unui copil. Și femeile, ce tărie trebuie să aibă ca să reziste singure? Nu trebuie judecate și condamnate, căci faptul că nu le sprijinim este vina noastră.

Câți oameni respectabili sunt prieteni cu doctori ginecologi? Dar în discuția cu un doctor ginecolog, subiectul acesta este tabu. Când doresc un avort, apelează la ei, dar să nu afle nimeni. În schimb, când sunt la o masă, discută numai despre nașteri, de parcă doctorul acela se ocupă numai de nașteri. Fals, pentru că majoritatea ginecologilor se ocupă majoritatea timpului de avorturi, nu de nașteri.

Or, de ce nu le spun prietenii că îl stimează, dar ar dori să discute despre conștiința lui?! Spune: sunt plătit și fac ceea ce cere femeia care vine, naștere sau avort. Dar tu, ca medic, scoți de acolo copilul bucățică cu bucățică. Îi vezi inima cum bate și vezi fiecare parte din acel copil, pentru că îl pui pe măsuță și îl asamblezi ca să te asiguri că l-ai scos pe tot când faci avort. Tu știi foarte bine că scoți acel ceva despre care unei paciente îi spui „ce copil frumos aveți!“, iar alteia îi spui: „Vom rezolva această sarcină!“ Unde e conștiința ta? Bine ar fi dacă oamenii din jurul lui ar discuta cu prietenul lor medic ginecolog, chiar dacă alții fac, măcar el să nu facă! Dacă ar fi mai mulți astfel de oameni, tot s-ar schimba ceva! Dar este o tăcere vinovată, în masă.

Aceste păcate nu apasă numai pe conștiința celor care le fac în mod direct, ci pe conștiințele noastre, ale tuturor. Pentru că nu s-au întâmplat în altă parte, ci lângă noi și în lipsa unor cuvinte și atitudini ale noastre. În lipsa unor încurajări ale noastre. Tăcerea, rușinea mărturisirii adevărului, este o vină. Și nu poate nimic să meargă bine. Este imposibil să clădești ceva fără temelia adevărului. Viața duhovnicească, dragostea de aproapele, coeziunea socială nu există atunci când îl omori pe cel mai vulnerabil. Solidaritatea este atunci când cei puternici îi apără pe cei mai slabi. Dacă nu avem grijă de cei mai slabi, nu vom putea avea niciodată solidaritate.

Dacă inima s-a împietrit în așa fel și alungi harul din tine încât să ridici mâna asupra unui prunc care nu ți-a greșit cu nimic, ce relație vei avea cu vecinul sau cu cei care ți-au făcut un rău, sau nu te-au ajutat? Ce inimă poți avea dacă tu l-ai omorât pe cel care este rodul dragostei și al trupului tău?

Este o iluzie să credem că va exista pace și coeziune socială în aceste condiții. Cât timp va exista această fărădelege, trăim în dizarmonie și ură pentru viață, respingem darurile lui Dumnezeu care sunt copiii și bine nu va fi. Să ne îndreptăm, Hristos de aceea a venit în lume și este cu noi până la sfârșitul veacurilor!