de Alin Vara, Contributors.ro
Pe scurt, metoda in vitro presupune fertilizarea, în condiții de laborator, a mai multe ovule (de obicei produse prin suprastimulare hormonală) de către celule reproducătoare masculine. Vor rezulta astfel mai mulți embrioni din care câțiva, (cei “de calitate”) vor fi introduși în uter, iar ceilalți vor fi sau congelați, sau distruși. Ca rezultat al introducerii embrionilor în uter, este posibil ca mai multe sarcini să se producă, acest fapt aducând o serie de alte riscuri: avort spontan, naștere prematură, creșterea mortalității infantile, probleme de sănătate severe pentru nou-născuți. Cu alte cuvinte, problema fertilizării in vitro este una morală.
Biserica Catolică interzice fără echivoc această metodă, considerând că aici se întâlnesc mai multe tipuri de încălcări grave ale demnității umane: în primul rând, disocierea actului procreativ de cel al uniunii intime conjugale: pe de o parte, destinul nașterii unei ființe umane este plasat în stăpânirea unui proces tehnologic; pe de altă parte, actul sexual prin care cei doi parteneri se dăruiesc unul celuilalt într-o comuniune de iubire pierde dimensiunea deschiderii către o nouă viață, eliberându-l de responsabilitate și transformându-l într-un act egoist.
În al doilea rând, ideea că anumiți embrioni vor fi distruși, iar alții vor fi congelați pentru diferite scopuri (dacă nu vor fi distruși, aceștia vor fi folosiți pentru experimente sau pentru repetarea procedurii) presupune o crimă și un abuz. Că un embrion este o ființă umană este un lucru care apare de la sine înțeles nu numai pentru o sensibilitate religioasă, ci pentru orice om cu minime cunoștințe de biologie și deschis către folosirea liberă a rațiunii. Fie că este compus doar din celula-inițială, fie din 2, 4 sau 8 celule, embrionul are deja întregul cod genetic al viitorului individ matur și este deja “programat” în mod misterios pentru a se dezvolta neîntrerupt. Simpla presupunere potrivit căreia calitatea de ființă umană se dezvoltă gradual, și nu este prezentă din chiar clipa fertilizării este un ultragiu la adresa bunului-simț, pentru că nimeni nu ar mai putea în acest caz să decidă unde este granița dintre ființă și neființă, dintre cel care merită și cel care nu merită să moară. Nici definiția bazată pe prezența rațiunii și a conștiinței de sine nu se desprinde de un caracter profund inuman: să înțelegem că un nou-născut a cărui rațiune abia se dezvoltă are mai puțină demnitate decât un adult? Dar un om aflat în comă?
Rezultă așadar că fertilizarea in vitro pleacă de la premisele unei crime, a instrumentalizarii vieții umane și a disoluției morale a actului conjugal, putând deci să fie calificată ca o încălcare gravă a demnității umane. Rămâne doar problema reacțiilor viitoare din spațiul public românesc. Polonia a fost, acum câteva luni, scena unor dezbateri aprinse în politică, media, mediul academic pe tema legalizării acestei metode. Biserica a amenințat chiar cu excomunicarea acelor politicieni care vor vota “pentru”. Faptul că la noi inițiativa a fost promovată atât de ușor de o coaliție “de dreapta” este curios, cu atât mai mult cu cât această coaliție are și o grupare conservatoare sau creștin-democrată. Nu ar fi prima dată: în februarie anul acesta, deputatul PDL Mihaela Șandru a propus un proiect de lege care înlesnește procedurile pentru apelul, de către cuplurile infertile, la mame-surogat. România ortodoxă s-ar clasa astfel printre cele mai liberale țări din acest punct de vedere. Nici problema legalității avorturilor “la cerere” nu pare a se afla pe agenda nimănui.
În acest punct, cred că intervenția fermă a actorilor din spațiul public, cu precădere a celor care pretind că apără, de pe poziții religioase sau nu, demnitatea umană devine imperios necesară. Timpul adevăratelor dezbateri a sosit.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
