În eforturile care se fac pentru sprijinirea mamelor aflate în criză de sarcină și pentru protejarea vieții copiilor nenăscuți, de multe ori teama, nerăbdarea, agresivitatea, mânia, tristețea, deznădejdea ori alte stări nefolositoare ne cuprind. Uneori nici măcar nu le conștientizăm că sunt dăunătoare nouă și scopului pe care îl avem, alteori, chiar dacă le conștientizăm, nu știm cum să ieșim din ele.
Materialul de mai jos, fără a fi dedicat direct problematicii pentru-viață, prezintă un model de atitudine care credem că poate fi de mare folos pentru o atitudine potrivită in situațiile atât de complexe și sensibile care apar în activitatea pentru-viață.
Mulți se pierd
Deseori am auzit un sfat asemănător cu cel dat de Sfântul Serafim de Sarov: cultivă lumina tainică a lui Hristos din tine și atunci vei lumina și pe cei din jurul tău. Uneori, meditând la râvna pe care au arătat-o apostolii în mărturisirea credinței lor înaintea lumii, mi-am pus întrebări în legătură cu acest sfat. Știm că mulți se pierd, că mulți, ori nu au auzit de Biserica Ortodoxă, ori nu sunt conștienți că biserica nu este un club etnic, ci o sursă de Apă Vie pentru toți. De ce nu ni se spune să facem publicitate, să ieșim în stradă cu trompete, cu tobe, cu portavoce, cu reflectoare pentru a-L face pe Hristos mai vizibil? Dumnezeu ne trimite câteodată răspunsuri minunate în împrejurări neașteptate.
Odată, aflându-mă într-o lungă călătorie, m-am oprit la un centru de informare pentru a afla care este ruta cea mai bună pentru destinația mea. Funcționarul m-a întrebat dacă îmi doream cea mai bună sau mai degrabă cea mai rapidă rută. Mi-a explicat că ruta cea mai bună ar fi luat cu o oră în plus față de traseul rapid de doar 14 ore, dar care în schimb ar fi oferit calmul și frumusețea unor peisaje de țară. Gândindu-mă la programul meu, am ales drumul mai scurt. Am scos un timp foarte bun, cel puțin până în momentul în care am fost oprit pentru depășirea vitezei. Deși am scurtat călătoria cu aproape o oră, în final, nu numai că am rămas fără o mare parte din salariu, dar am ratat și șansa de a mă bucura de peisajul de țară. În schimb, mi-am ieșit din fire la un sediu de poliție care, dealtfel, nu își făcea decât datoria pentru care tot eu plătesc taxe.
Micile detalii
La scurt timp după aceea, m-am oprit la o bisericuță cu aproape 2 ore înainte de slujba de priveghere. L-am găsit pe preot aranjând fitilul și umplând cu ulei candelele din spatele jertfelnicului. Mi-a spus că el ajunge întotdeauna cu mult timp înainte să înceapă slujba pentru a pregăti candelele. L-am întrebat dacă s-a gândit să folosească lumânări în loc de candele. A zâmbit și a spus: „Aceasta ar fi cu adevărat calea cea mai scurtă. Aș putea să intru în biserică și să aprind lumânările fără să mă gândesc. Fără să mă gândesc! Ce lecție importantă s-ar pierde!”
Ca să aprind candelele, trebuie să îmi aranjez programul astfel încât să fiu aici devreme. Trebuie să fiu atent la ceea ce fac, să mă asigur că este suficient ulei pentru ca și candelele să nu se stingă. Nu pot să mă grăbesc. Trebuie să torn cu grijă ca să nu se scurgă ulei pe masa din altar, să tai și să potrivesc fitilul, iar apoi să îl aprind și să urmăresc flacăra: dacă este prea slabă, cea mai mică adiere o poate stinge. Dacă este prea puternică, va emana atâta căldură încât sticla va crăpa sau, cel puțin, va arde atât de repede încât fitilul se va face scrum și flacăra se va stinge.
O sarcină care aparent este atât de lipsită de importantă, dar care se desfășoară în casa Domnului și spre slava lui Dumnezeu. Dacă nu pot fi atent la micile sarcini pe care Dumnezeu îngăduie să le am, cum pot spera că voi înainta în alte îndatoriri mai importante? Dacă nu pot să rezerv timp suficient și să depun efortul necesar pentru a pregăti candelele, pentru a vedea că flacăra rămâne aprinsă și nu devine un foc care se stinge singur, cum pot spera să fac asemenea cu sufletul meu? Cum îmi pot stăpâni patimile și cum îi pot îndruma pe alții să facă asemenea? Nu, câteodată calea scurtă, calea ușoară, nu este cea mai bună cale. Slavă Ție, Doamne!”
Deși m-au uimit cuvintele sale, spre rușinea mea, am simțit și o oarecare iritare. Gândeam că deși poate aceasta este cea mai bună cale, el se bucură de luxul de a sluji într-o biserică de țară cu o parohie mică care nu îi solicită prea mult timpul. El are timp, nu are vreun serviciu lumesc de la care să plece în grabă pentru a ajunge la slujbele de la biserică…Deodată, mi-am dat seama cât de iraționale erau gândurile mele, și cât de viclean și insistent este vrăjmașul mântuirii noastre. Când avem de-a face cu un adevăr evident, vrăjmașul îl pune la îndoială aducând în gând detalii exterioare și irelevante. Mintea este astfel atrasă de la lecția esențială.
Micile detalii ale vieții de familie
Toți primim talanți (talente) pentru a fi folosiți spre slava lui Dumnezeu în călătoria noastră spre mântuire. Dacă îi lucrăm cât putem de mult și spre slava lui Dumnezeu, ei devin parte din lumina care luminează lumea. Vrăjmașul este neobosit în încercarea lui de a ne împiedica să lucrăm acești talanți. Dacă nu ne poate îndepărta de la îndeplinirea îndatoririlor importante, el încearcă să ne distragă prin micile detalii lumești, aparent nesemnificative, ale vieții de zi cu zi:
O parte importantă din câmpul de luptă este viața de familie. Prin educația copiilor ni se oferă oportunitatea de a deprinde multe aptitudini, de a dezvolta multe talente. Devenim croitori, consultanți în modă, medici de urgență, diplomați, profesori, furnizori, șoferi și oameni de divertisment. Noi toți jonglam cu programul într-un efort nesfârșit de a gestiona cât mai bine timpul. Învățăm să facem multe lucruri în grabă – să ducem copiii la școală, la orele de after-school, la sport. Câte ispite! De exemplu, doi copii din familii diferite care pornesc la drum la o distanță de câteva minute. Se poate ajunge la timp doar dacă nu e trafic, dacă semafoarele sunt sincronizate, dacă…Tocmai atunci întâmpinăm cel mai mare blocaj în trafic din ultimii zece ani. Pornim radioul și auzim că la o distanță de doar câțiva kilometri tocmai a avut loc un accident în serie. Cum reacționăm? Care este primul nostru impuls: de a ne ruga la Dumnezeu să îi păzească pe cei implicați în accident sau să ne enervăm că am întârziat?
Din păcate, uneori impulsul nostru este cel de a ne enerva. O persoană care nu are un program zilnic prea încărcat ne poate da la un moment dat sfatul înțelept că, dacă am fi plecat la timp, am fi putut evita ispita; dacă ne-am fi organizat programul să ajungem mai devreme, ispita nu ar fi venit. Suntem tentați să ripostăm zicând că nu este întotdeauna posibil să ajungi la timp. Procedând astfel, iar cădem într-o ispită.
Putem fi siguri că, atât cât vom trăi, vom fi înconjurați de ispite. Atâta timp cât ne vom strădui, vom fi încercați. Încearcă să eviți o ispită și imediat o alta îi va lua locul. Dacă pornim să vestim Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu ne putem stăpâni propriile patimi, dacă nu putem distinge ispitele ca ceea ce sunt de fapt, riscăm să nu aducem Cuvântul, ci să mijlocim căderea aproapelui. Dacă e să îi învățăm pe alții să trăiască ca și creștini ortodocși, trebuie că mai întâi noi să învățăm să ne stăpânim propriile patimi.
Casa Domnului, un lăcaș al păcii
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în armura lui Dumnezeu. Sfinții Părinți ne amintesc adesea că ar trebui să ne străduim să ajungem la nepătimire, ca parte din proces. Să nu confundăm nepătimirea cu apatia. Nepătimirea este o lipsă de patimi, o stare de curăție a sufletului prin care dobândim controlul asupra patimilor și le supunem. În căutarea unui respiro față de presiunea unui program încărcat, a unui loc în care să cultivăm nepătimirea, ajungem în casa Domnului, un lăcaș al liniștii, o lume a păcii, o lume în care viața de zi cu zi decurge într-un ritm liniștit și cu o alcătuire care nu se schimbă de la an la an.
Când intrăm în biserică, un lucru minunat se întâmplă. Ne liniștim. Ne închinăm Domnului și, precum vameșul, îl rugăm pe Dumnezeu să ne miluiască. Ne dedicăm timpul pentru a aprinde lumânări, pentru a alătura mica noastră lumină luminii celei mari pe Făcătorul căreia am venit să îl slăvim. Ne așezăm într-o alcătuire ale cărei icoane traversează secole întregi și ne povestesc despre cei care au biruit aceleași ispite care ne împresoară și pe noi acum. Dinaintea noastră se derulează, în imaginea din icoană, propriul nostru parcurs. Vedem, imortalizată în afara timpului și spațiului, perspectiva de ansamblu a drumului nostru spre mântuire: căderea, alungarea din Rai, făgăduința venirii Mântuitorului, toate întâmplările care au dus la slăvita Lui înviere și căile prin care nădăjduim să intrăm în Împărăția Cerurilor.
O lumină lină, blândă
Pătrundem în acest refugiu, și începem ziua liturgică cu ceea ce pentru lumea seculară este finalul zilei. Nu atunci când lumea își începe programul zilnic agitat, nu atunci când ne ferim ochii de lumină orbitoare a soarelui, ci la vremea când făpturile Domnului încep să se retragă în cuiburile lor, când pacea se așterne peste uscat și ape și totul se scaldă într-o lumină lină și blândă ale cărei umbre conturează creația Domnului. Într-o astfel de lumină, putem să contemplăm și să înțelegem complexitatea și frumusețea creației lui Dumnezeu, putem experia pacea de care vorbea Motovilov în vestita sa discuție cu Sfântul Serafim despre Sfântul Duh. Simțind pacea, putem să ne alăturăm în mod viu frumoaselor cuvinte de mulțumire cântate la lăsarea serii. După ce am văzut lumea în lumina serii, percepem ceea ce câteodată ne scapă la miazăzi – că se cuvine să îl slăvim pe Domnul în tot timpul, Dătătorul de viață.
Pentru că prețuim pacea cea de Sus pe care o găsim în Biserică, ne străduim în mod conștient ca nu cumva să o tulburăm. Privind prin Porțile Împărătești în Sfânta Sfintelor, îl întâlnim pe Dumnezeu șezând pe sfântul tronul înconjurat de sfinții îngeri. Vedem cum Hristos se ivește prin poarta cea strâmtă. Împreună cu El, înconjurați fiind de sfinți oaspeți, ne mutăm de la pământ la Cer. Ce expresie minunată a Tainei celei mari! Cât de ușor ne lepădăm de ispitele mărunte, de micile atracții ale lumii seculare, în lumina tăcută, în rânduiala pașnică a acestei slujbe. Pe de altă parte, cât de ușor se poate risipi acea Taină și liniște sufletească pe care aceasta o aduce cu sine atunci când, în loc să vedem un spațiu al păcii vedem haos, când 2 lumânări s-au stins în candelabrul cu 7 brațe, iar celelalte 5 pâlpâie și scot fum, când câțiva din neatenție se grăbesc să aprindă lumânări, se întorc în toate direcțiile și se ceartă care să țină lumânarea. Aceste detalii, deși mici și obișnuite, sunt părți ale unui întreg. Dacă pregătim cu atenție candelele, dacă ne pregătim cu atenție să ducem la bun sfârșit propriile îndatoriri ce ne revin, lumina lină a lui Hristos se va arăta negreșit. Dacă nu ne pregătim nici pe noi și nici biserica, atunci tulburăm nu doar pacea noastră, dar și întreaga rânduială a slujbei și riscăm să inducem, nu o atitudine de rugăciune, ci una de iritare și mânie.
Familia – mică biserica
Primenirea Bisericii, pregătirea flăcării nepătimitoare, trebuie să înceapă dinlăuntrul nostru, cu o recunoaștere a ceea ce suntem. „Ce mai face bisericuța ta? Ce mai face mămuca și copiii?” O așa salutare comună printre creștinii ortodocși, poate părea de neînțeles celor din afara bisericii. Masa de credincioși, formează de fapt Sfânta Biserică. Familia este o „bisericuță”, o icoană a vieții în Hristos a întregii biserici. O clădire construită pentru a fi biserica este sfințită de către episcop. În mod asemănător, când am pregătit o locuință pentru familia noastră, cerem binecuvântarea preotului, pentru că acela va fi sălașul „bisericuței” noastre.
Când pășim într-o biserică, vedem înaintea noastră iconostasul. Când intrăm în casa unui creștin ortodox, vedem „colțișorul frumos”, krasny ugol cum îi spun rușii, sau colțul cu icoane. Poate nu e chiar în fața intrării, dar nu este ascuns deoarece este centrul vieții noastre de familie: aici îi mulțumim Domnului că ne-a trecut de întunericul nopții, îi cerem să ne călăuzească de-a lungul zilei, îi cerem binecuvântarea pentru a începe activitățile din timpul zilei – fie că e vorba de a lua masa, a împlini o îndatorire sau a porni într-o călătorie și îi mulțumim lui Dumnezeu după ce le-am săvârșit. Aici păstrăm aghiazma și anafura, pentru a gusta din ele la începutul zilei. Aici vedem icoanele sfinților pe ale căror nume noi le purtam și care se roagă împreună cu noi și pentru noi. Aici, aprinzând candela din fața icoanei, ne întărim pe noi în învățătura pe care preotul acela a exprimat-o atât de simplu și limpede. „O lumină tainică…”
Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați!
Da, viața de familie este fără îndoială, agitată. Da, am putea economisi timp, să trecem pe lângă colțul cu icoane și să continuăm cu treburile zilnice. Totuși, alocând doar câteva momente înainte și după aceste treburi pentru a ne ruga Făcătorului nostru și Sfintei Născătoare de Dumnezeu și tuturor sfinților să ne ajute cu cele pe care le avem de făcut, descoperim că acestea devin mai ușor de purtat. Când apar probleme neașteptate, în loc să permitem emoțiilor care se nasc să ne ocupe timpul, putem pur și simplu să le recunoaștem ca ispite și să continuăm cu restul celor rămase pentru ziua aceea. Când stăm în biserică, e ușor să recunoaștem ispitele. Suntem cufundați într-o lumină tăcută, lăsăm deoparte grijile lumești, ne uităm spre icoana din dreapta porților împărătești, citim cuvintele: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni!”, și atunci o povară se ridică de pe umerii noștri. Atunci când, acasă la noi, devine un obicei să acordăm câteva minute pentru a ne pregăti pe noi și candelele care ard înaintea icoanelor, cultivam despătimirea prin care putem păstra pacea dobândită în biserică. Dacă hrănim și cultivăm acea lumină liniștită și constantă, dacă în toate activitățile noastre ne străduim să trăim în lumină, putem să ne supunem patimile și putem deveni raze de lumină care atrag la adăpostul bisericii ortodoxe pe cei osteniți și împovărați de multe patimi și ispite. Să ne dea Dumnezeu nouă tuturor putere și discernământ că să înaintăm.
Sursa : Orthodox America
Traducere: Elena Varteniuc
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viață din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, ne puteți scrie pe adresa provalorimedia@gmail.com
De asemena, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
