Corectitudinea politică este noul marxism (II)

de Andrei Dîrlău, Cultura vieții (urmare a articolului „Nu, copiii nu sunt bine-mersi”)

Păcăleala „născut-așa”

Arătam în articolul precedent că filme precum Copiii sunt bine-mersi (difuzat cvasi-ilegal și abuziv tocmai la Muzeul Țăranului Român) sunt subversive, acționând ca niște „retro-viruși” conceptuali creați și „injectați” mediatic special pentru a „păcăli” sistemul imunitar al organismului social.

„Anticorpii” acestui sistem trebuie să fie Biserica, valorile creștine și normele religios-morale, apoi normele juridice și legislația, în sfârșit instituțiile statului și societatea civilă – formatorii de opinie și opinia publică. Or, asemenea artefacte cinematografice sunt pure „implanturi” ideologice, „psiho-bombe” menite să-i anihileze; să arunce în aer familia tradițională și rânduiala firească. Inducând ideea că o „familie” lesbiană nu ar fi o aberație contra naturii ci doar o alternativă perfect legitimă, filmul urmărește să valideze un fals model la nivel colectiv și să-l introducă în mainstream – curentul principal al comportamentelor normale, general admise – făcându-l acceptat și acceptabil.

Iată pașii acestei strategii de „mainstreaming” [1], planificați cu decenii în urmă:

a) Mai întâi perversiunea e transformată în „boală”, descrisă ca o afecțiune de care homosexualii n-ar fi vinovați sau responsabili, și nu o alegere indusă de patimă, cum e de fapt. Comportamentul imoral condamnabil devine patologie, nemaifiind pedepsit ca infracțiune. „Boala” e dezincriminată și scoasă de sub incidența legii penale (în România Articolul 200 a fost scos din Codul Penal în 2000).

b) Pasul următor e ca „boala” să nu mai fie boală ci prezentată ca o „condiție” din naștere, eventual cu substrat genetic. Ceea ce era înainte o devianță maladivă devine un atribut congenital, o condiționare biologică naturală, la fel ca rasa ori culoarea ochilor. Tactica e veche, fiind azi cunoscută drept „păcăleala nașterii gay” (born-gay hoax [2]). Introdusă acum 100 ani în Germania de activistul politic pedofil Karl Heinrich Ulrichs („strămoșul” mișcării mondiale a drepturilor homosexualilor) odată cu lozinca „Uranieni din toată lumea, uniți-vă!”, ea a fost rafinată în 1985 în SUA de Marshall Kirk și Hunter Madsen (Erastes Pill) în articolul The Gay Agenda (însuși titlul dovedește că există o agendă). A fi „născuți așa” (born this way) le dădea dreptul de a fi asimilați unei minorități. (Nu întâmplător piesa Born This Way – Lady Gaga e asociată mișcării LGBT, pretinzându-se „Manifestul Mamei-monstru a unei noi rase a libertății nelimitate”). Apartenența la o minoritate e acum asimilată unei identități înnăscute. A-i ataca devine echivalent cu a contesta dreptul unei minorități la propria identitate de grup, deci drepturi fundamentale ale omului. Ponderea reală sub 2% a acestei „minorități” e umflată la 10% prin studii manipulate pentru a invoca incidența socială semnificativă.

c) „Identitatea” gay e prezentată drept o simplă extravaganță inofensivă. Anormalul e preschimbat în curiozitate ce nu prezintă pericol social, putând fi ușor tolerat. Este etapa în care ne aflăm în România în prezent (cazul filmului Copiii sunt bine-mersi). Scopul, potrivit celor doi autori de mai sus, e „desensibilizarea (desensitization) publicului: a-l face să privească homosexualitatea cu indiferență, fără nici o emoție… Marea masă trebuie să ajungă să așeze preferințele sexuale pe același plan cu cele pentru arome de înghețată sau sporturi: îți place ciocolata, mie vanilia; preferi voleiul, eu fotbalul. Nici o problemă… Cel puțin la început”, scriu autorii, „urmărim să desensibilizăm publicul, nimic mai mult. Nu putem și nici nu trebuie să ne așteptăm la o ’apreciere’ sau ’înțelegere’ deplină a homosexualității din partea omului obișnuit. Uitați ideea de a convinge masele că homosexualitatea e bună. Dacă le faceți să gândească că e doar un lucru obișnuit, să ridice din umeri, lupta pentru drepturi juridice și sociale e câștigată”.[3]

d) Pentru unele categorii de snobi, se poate merge până la ridicarea simplei extravaganțe la rang de modă cool, comportament „șic”, sofisticat, marcă a unei elite „branșate” la curentele emancipării deja prevalente în Occident. Curiozitatea benignă e metamorfozată în trăsătură dezirabilă, toleranța – în emulație a celor „speciali”.

e) În cele din urmă, rezultatul e acceptarea la nivel de masă și legiferarea viciului ca un comportament perfect normal, ca normă socială și „morală”. Păcatul devine lege, virtutea – infracțiune. Nebunia e normalizată. Ordinea firii se răstoarnă, cum spune Sf. Ioan Hrisostom, „cu susul în jos” într-o lume care L-a părăsit pe Dumnezeu.

Hollywood-ul și campania de „rebranding”

În Repararea capitală a Americii heterosexuale – considerată azi o „biblie” a mișcării de emancipare homosexuală – Kirk și Pill numesc Hollywood-ul „cea mai bună armă secretă în bătălia desensibilizării opiniei majoritare (mainstream)”. Această „desensibilizare” se poate realiza doar printr-o „campanie mediatică masivă pentru schimbarea imaginii homosexualilor”, iar filmele și televiziunea sunt „calul troian” prin care pot fi „anesteziate sensibilitățile acute” ale publicului.

Primul principiu al campaniei e „să se vorbească despre homosexualitate cât mai tare și mai desposibil…în mod neutru sau pozitiv”: „Aproape orice comportament începe să pară normal dacă ești expus la el suficient timp în suficient de multe locuri”. „Acceptabilitatea noului comportament depinde în ultimă instanță de numărul de cunoscuți care-l practică sau acceptă. Inițial unii pot fi ofensați de noutate, însă… cât timp Ion Șase-la-Pachet [în original Joe Six-Pack, nume peiorativ sugerând mediocritatea și conformismul majorității normale] nu se simte presat să facă la fel, cât timp comportamentul în cauză nu-iamenință siguranța fizică și financiară, se va obișnui cu el și viața va merge mai departe.”

De aceea cei doi autori lăudau încă din 1987 (anul apariției articolului) faptul că personajele homosexuale deveniseră vizibile în filme și emisiuni TV. De atunci aceste personaje au devenit tot mai frecvente – vezi cazul The Kids Are Allright. Personajele homosexuale agreabile, simpatice, sunt tot mai numeroase în filme și la televizor; asta nu e o întâmplare ci o tactică bine țintită a războiului publicitar.

Arta cinematografică se pretează perfect cerințelor de rafinament și subtilitate ale acestei complexe campanii de „rebranduire”. Sub ambalajul atrăgător, aparent nevinovat, al unui simplu produs cultural de divertisment, se pot „vinde” sofisticate mecanisme de „restructurare cognitivă”, părți ale unui vast angrenaj strategic. Inoculând în conștiința și subconștientul tinerilor otrava unei ideologii anticreștine, asemenea filme provoacă mutații profunde ce se propagă apoi în întregul țesut social. Arhitecții acestui proces de o extremă complexitate au înțeles că ispita e mai eficientă ca violența, seducția funcționează mai bine ca teroarea, persuasiunea e mai eficace decât coerciția.

Potrivit aceluiași manifest Kirk–Pill din 1987, al doilea principiu al campaniei e prezentarea homosexualilor ca victime. Publicul trebuie convins că homosexualii sunt victime ale sorții: ei nu și-au ales „orientarea sexuală”, așa s-au născut, „așa cum voi v-ați născut heterosexuali, albi, negri, inteligenți sau sportivi. Nu i-a racolat sau sedus nimeni; n-au ales ei asta, deci nu pot fi judecați moral. Ce fac ei nu e conștient ori deliberat – e însă natural pentru ei. Destinul lor putea fi și al vostru.” Adesea asta se traduce prin drame, destine tragice de neînțeleși, persecutați. Ei sunt victime ele societății care îi marginalizează, ostracizează, discriminează. Victimizarea reduce sentimentul de amenințare al publicului hetero și-i trezește reflexul de asumare a rolului protector.

Un bun exemplu e personajul gay Simon Bishop din As Good As It Gets, construit ca un artist sensibil, victimă a durității și prejudecăților unei lumi ce nu-i înțelege aspirația către frumos. Bătut măr și spitalizat, rămas fără bani și locuință la mila amicilor și vecinilor, neajutorat, cu reacții foarte umane, n-are cum să nu ne trezească empatia și compasiunea.

În schimb, în același film din 1997, personajul „normal” interpretat de Jack Nicholson, scriitorul Melvin Udall, este un excelent exemplu al altui principiu din același manifest al emancipării gay: demonizarea („vilification”) oponenților hetero. Adversarii mișcării gay trebuie prezentați ca niște monștri oribili, antipatici, scârboși, față de care publicul să simtă o aversiune instinctivă. Ca să nu fie nici un echivoc, filmul începe cu o scenă revoltătoare în care dl. Udall aruncă în ghena de gunoi cățelul (viu și foarte simpatic) al vecinului său gay (Simon). E un mizantrop sinistru care jignește pe absolut toată lumea, mitocan și ipohondru, cu cele mai aberante ticuri și idiosincrazii.

Ca și în Copiii sunt bine-mersi, principalul personaj hetero este negativ. Scopul – după Kirk și Pill – e dublu: a culpabiliza majoritatea și a o face să se disocieze de tipologia oponenților prezentată grotesc. În plus, dl. Udall e și antisemit pentru a agrava atitudinea discriminatorie prin componenta rasistă.

Alt principiu clar enunțat în planul strategic Kirk–Pill, ce continuă a fi aplicat și azi cu succes, e acela că gay-ii trebuie să „dea bine” în filme ca întrupări ale celor mai frumoase calități. Într-adevăr, Simon e o comoară de omenie, delicatețe, căldură și înțelegere umană, finețe, farmec, inteligență, talent, decență, altruism. Să-l pui la rană, nu alta. Mama lesbiană Nic din The Kids Are Allright (Annette Bening) e și ea un exemplu de dedicație în meseria de medic, stabilitate, fidelitate, „monogamie” și angajament față de valorile… „familiei” pe care și-o apără cu hotărâre. Mesajul e că gay-ii nu sunt anti-familie, și deci nici familia nu trebuie să fie anti-gay.

Corolarul acestui principiu e că „masele nu trebuie șocate și dezgustate prin expunerea prematură pe scară largă la comportamentul homosexual propriu-zis”. Trebuie de asemenea evitată în mod programatic – scriu Kirk și Pill – afișarea mândriei nonconformiste a unei devianțe agresive, ce va fi percepută ca o provocare, o amenințare ce justifică opoziția… Nu vom prezenta în campanii musculoși obraznici, scene indecente, nici organizații precum NAMBLA” [North-American Man-Boy Love Association – Asociația Nordamericană a iubirii dintre bărbați și băieți, promovând explicit pedofilia]. „Cine e suspectat că molestează copii nu poate poza în victimă”, personaj pozitiv ori „stâlp al societății”. Evident!

Alt principiu din manifestul Kirk–Pill e cel al deghizării propagandei gay sub masca unor „cauze nobile” generale. Atât activiștii gay cât și susținătorii din rândul populației hetero trebuie să poată milita în numele unor cauze drepte, susținând principii „democratice” greu de combătut: statul de drept, antidiscriminarea, drepturile omului, justiția socială, dreptul la libertatea de opinie–exprimare–asociere etc. Campaniile și pledoariile directe trebuie ascunse în spatele unora justificabile prin invocarea unor norme politice nediscriminatorii, unor standarde general acceptabile, măcar aparent „morale” și raționale, care să contracareze argumentele „dogmatice” ale „homofobilor”.

În cadrul acestei strategii de „reparare capitală” – a se citi „pervertire completă” – a societății, filmele rămân o componentă esențială, repetată insistent de Kirk–Pill: You Really Oughtta Be in Pictures! Doar așa – zic ei – pot fi manipulate „gândirea și credințele oamenilor și transformate valorile sociale ale Americii hetero” (straight). Mecanismele de inducere a modificărilor comportamentale dorite sunt dezvoltate de cei doi autori în 1990 în volumul After the Ball, unde scopul e definit astfel: „Prin conversie înțelegem ceva mult mai amenințător la adresa modului de viață american, fără de care nu poate avea loc o schimbare socială majoră. Înțelegem conversia emoțiilor, minții și voinței omului de rând printr-un atac psihologic planificat, sub forma unei propagande administrate poporului prin mass-media.” Conversia e mult facilitată de imagine, mai puternică decât noțiunile abstracte, evocând un răspuns emoțional mai intens (mai ales în film). Scopul campaniilor e ca „stereotipurile bigote homofobe” – cum sunt numite convingerile majorității – să fie „bruiate” (jammed) sau anulate de imaginile diseminate, atent ajustate încât să semene cât mai mult cu genul de persoane despre care omul de rând n-ar crede în ruptul capului că ar putea fi vreodată gay.

Micro-experimentul M.Ț.R.

Dacă aceasta e logica potrivit căreia a fost fabricat filmul Copiii…, motivul pentru care a fost dat la Muzeul Țăranului Român a fost altul. În acest caz proiecția n-a avut ca scop manipularea în masă întrucât publicul era infim. Țelul a fost provocarea și testarea deliberată a reacției societății românești prin expunerea la o mostră – executată profesionist – a acestei ideologii. Evenimentul The Kids Are Allright difuzat la M.Ț.R. a fost un experiment de laborator premeditat, gândit strategic pentru a testa și evalua la scară mică reacția publicului român.

Testul a reușit: reacția a fost anemică în raport cu gravitatea provocării! În consecință au trecut liniștiți la generalizarea experimentului la scară națională. Ea e deja în curs conform următorilor pași strategici:

1. introducerea în Constituția României a amendamentului pro-gay [„îndulcit” între timp, dar încă periculos, n. red.]; legiferarea în Codul Civil a „familiei homosexuale” (vezi actualul proiect de lege vizând „Parteneriatul Civil” aflat la Biroul permanent al Senatului [între timp ca și respins de Parlament, din fericire, n. red.])

2. legalizarea filiației în aceste „familii” prin adopție sau naștere asistată (cazul filmului discutat)

3. legalizarea educației pro-homosexuale în școli

4. legalizarea pedofiliei, familiei multiple (din 3 sau mai mulți membri „căsătoriți legal”, deci adulterului și poligamiei) și incestului.

Într-un cuvânt, Sodoma și Gomora, urâciunea pustiirii, consfințite prin lege.

Faptul – semnalat deja de ProVita și Alianța Familiilor din România [4] – că pedofilia (numită azi eufemistic „intimitate intergenerațională”) e următorul punct pe agenda mișcării LGBT e confirmat de multe surse. Grupul Național Pedofil din Olanda, cu filiale în marile orașele, lucrează de 4 decenii la dezincriminarea și promovarea relațiilor intime ale adulților cu copii și face campanii publice pentru eliminarea completă a tuturor legilor ce prevăd o vârstă minimă de consimțământ. [5] Randy Engel arată că „pedofilia e pe ruta rapidă spre dezincriminare în mod similar celui în care a fost dezincriminată homosexualitatea.” [6] El aduce ca dovadă reevaluarea fenomenului de o serie de organisme socio-profesionale și științifice americane în sens favorabil adultului (sub presiunea lobby-ului gay). [7] Alți autori confirmă aceeași tendință. [8] Asociația Americană de Psihiatrie dezbate „ridicarea tabu-ului asupra pedofiliei, scoaterea ei completă din Manualul… Tulburărilor Mentale… ceea ce ar putea avea ca efect dezincriminarea ei… Odată ’normalizată’ de psihiatri, cum ar mai putea rămâne ilegală?” [9] Iar Gert Hekma, profesorul olandez pedofil cunoscut deja cititorilor din scandalul invitării lui la Facultatea de Sociologie, vorbește pe față despre „identitatea pedofilă” și „beneficiile pentru copii” ale relațiilor intime cu adulți la vârste cât mai mici.

Vedem așadar cât de coerentă și perfect articulată e strategia de pervertire și distrugere a societății tradiționale. Nu putem reda numeroasele tactici descrise pe larg în lucrările clasice ale mișcării „gay”, dar credeți-ne că, parcurgându-le, ne-am convins cât sunt de subtile, ingenioase și intercorelate și ce eroare facem dacă le ignorăm.

Și totuși cei mai mulți nici nu bănuiesc existența unei asemenea strategii comprehensive, ori o numesc „teorie a conspirației”.

Nu am inventat nimic din șocantele principii și metode de mai sus. Ele sunt preluate din „materialul clientului” – cărțile de referință ale mișcării. Nu e un ’discurs al urii’ ci o redare textuală a obiectivelor ei strategice, așa cum apar în propriile ei documente programatice. Pentru a se convinge, cititorul e trimis la textele originale citate, ce pot fi găsite cu ușurință. Rugăm frumos și CNCD-ul să verifice aceste lucrări ale mișcării în cauză, pentru a înțelege mai bine cu ce fenomene se confruntă societatea românească. Pe care încercăm să o apărăm nu din bigotism, ci din dorința sinceră de a proteja o ordine morală și o așezare socială și sufletească firească și frumoasă. Nu incităm la ură sau violență, ci chemăm la păstrarea bunului simț.

Dacă aveți copii, frați români din CNCD și Parlament, gândiți-vă în ce lume vreți să trăiască și să-și crească la rândul lor copiii. Vreți să le fie teamă să vă ducă nepoții la grădiniță ca să nu fie violați „legal”? Sau poate vor considera și ei că e „spre binele lor” cum spune dl. Hekma!

______________________________

[1] Buletin AFR, 7 feb.2013.

[2] Ryan Sorba, The ’Born-Gay’ Hoax, www.freewebs.com/theborngayhoax.

[3] John Vennari, Tacticile mișcării homosexuale. Repararea capitală a Americii heterosexuale: O strategie detaliată pentru acceptarea publică a homosexualilor (traducere excelentă a lui Bogdan Mateciuc): analiza articolului The Overhauling of Straight America publicat tot de Marshall Kirk și ErastesPill în 1987.

[4] Spre normalizarea pedofiliei in Romania? buletin AFR, 7 feb.2013.

[5] www.paedosexualitaet.de, citat în Randy Engel, The Rite of Sodomy, vol. 2, New Engel Publishing, Pennsylvania, 2011, p.548.

[6] Op. cit., capitolul Pederasty – The New Sexual Frontier, p.455.

[7] American Psychiatry Association (APA), Psychological Bulletin, 1994 (art. Bruce Rind et. al.), ibid.

[8] Alan Medinger, citat în Scott Lively și Kevin Abrams, The Pink Swastika. Homosexuality in the Nazi Party, 1995, p.320.

[9] www.theroadtoemmaus.org/RdLb/22SxSo/PnSx/Knsy/ReismnAPAPedo.htm.