de Andrei Dîrlău, Cultura vieții
Ce legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru realizat în 1938, despre Lenin și Revoluția bolșevică din 1917, și un film hollywoodian din 2010 despre viața de zi cu zi și problemele emoționale ale unei familii americane moderne? Aparent nici una.
Omul cu arma (Chelovek s ruzhyom), al regizorului Serghei Iutkevici, este „un poem epico-eroic despre triumful revoluției asupra vechii orânduiri țariste și rolul marelui conducător și vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victoria asupra dușmanului de clasă și instaurarea noului regim sovietic”.
Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”, criticul de film și slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat: „Omul cu arma îmbină figura lui Lenin și energiile populare descătușate de revoluție într-o povestire cu tonalități de cor bărbătesc, de o savoare ce atinge pragul legendei.” Desigur, stând comod cu un Campari în față, pe țărmul italian al Mediteranei, e ușor să idealizezi marxismul, departe de zecile de milioane de morți din gulagul sovietic.
La prima vedere pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun cu The Kids are Allright [1] (Copiii sunt bine-mersi), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film – comedie sau muzical. Este – cum scrie Peter Bradshaw, nu mai puțin exaltat decât Buttafava, în The Guardian – „un studiu plin de căldură și umor al familiei postmoderne: o comedie inteligentă despre un cuplu lesbian, copiii lor și donatorul de spermă care le este tată”.
Și totuși, la nivel simbolic, ambele îndeplinesc aceeași funcție: propaganda ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului avem acum postmodernismul. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în lectură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor minorităților, în lectură californiană; Kremlinul cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood, „exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu „intoleranța religioasă”. „Buldozerele [demolatoare de biserici], vorba maestrului Sorin Dumitrescu, cu gay-ii”.[2] Dacă s-ar face o paralelă riguroasă între cele două ideologii, izomorfismul s-ar susține la toate nivelurile.
Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitului, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiționale, creștine. Nu mai trebuie înlăturată „dominația nemiloasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra unui proletariat exploatat la sânge”, ci „dominația nemiloasă a unei majorități intolerante și bigote asupra unor minorități rasiale sau sexuale lipsite de apărare și drepturi”.
În numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca și atunci, o revoluție. Nu una violentă ca cea din 1917, ci una discretă, subtilă, la nivelul mentalităților: revoluția sexuală. În acest scop, însă, vechile metode propagandistice rămân adecvate, cu condiția rafinării lor prin noile tehnici de manipulare în masă.
Întotdeauna, cel mai eficace mod de a minți este să amesteci minciuna cu adevărul. O minciuna 100% e ușor depistabilă și nu convinge pe nimeni. O minciună 50% e infinit mai credibilă, ascunsă inteligent în spatele celorlalte 50 de procente de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o realitate demonstrabilă economic. Discriminarea rasială a existat și uneori mai există. Însuși conceptul de drepturi ale omului derivă din principii creștine și este legitim. Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor extreme aberante, cum ar fi „familia” homosexuală.
Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul inconștient al unor simpli ostași din Armata Roșie, care au murit pentru ceea ce vor fi crezut a fi o cauză dreaptă. Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al Revoluției din 1917, manifestat abia prin sinistrele genocide de mai târziu, și în ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzimea și imoralitatea căruia s-au scris cărți bine documentate (inclusiv despre relația lui homosexuală cu Zinoviev). Aparent, Omul cu arma este un emoționant epos eroic modern; în esență, însă, este o excelent construită ficțiune. Un mit.
The Kids Are Allright e, la rândul lui, emoționant și credibil. Psihologia personajelor e atent construită, reacțiile afective sunt nuanțate și convingătoare. Și totuși, și el e o ficțiune asamblată cu talent (și cu un buget de 4 milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secundar din film afirmă, auzind că relația cu donatorul de spermă – „tatăl biologic” al copiilor – merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul de povești înfiorătoare despre asemenea lucruri”. Cum spune alt critic: „Cu subtilitate și stil, [scenariștii] Cholodenko și Blumberg au făcut ceva mult mai subversiv (far more subversive): au creat un tată-donator aproape bizar de perfect (almost eerily perfect) pentru familia lui Nic și Jules” (cele două lesbiene „căsătorite”).
Pe cât de unanimă este critica în a lăuda filmul, pe atât este în a recunoaște că este unul „extrem de neobișnuit” (highly unusual). „E greu să ne gândim la multe alte exemple de familie homosexuală fericită, obișnuită, esențialmente bine adaptată (a happy, ordinary, essentially well-adjusted gay family) zugrăvită pe ecran – poveștile homosexuale pe care le vedem tind adesea să fie pline de tristețe, dacă nu de tragedie.”
Ha, ha! Bineînțeles că e neobișnuit. Fiindcă filmul este doar un artefact reușit, atent confecționat, un construct mental inteligent asamblat, menit să ilustreze nu un adevăr, ci o teză, o premisă ideologică, o axiomă corectă politic: că „se poate”. Un postulat totalitar, nedemonstrat, dar pe care e interzis să îl contești, că o familie homosexuală ar putea exista și că ar fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea și copii și că nu ar exista nici un pericol: copiii ar fi bine-mersi.
Teza filmului este, desigur, chiar titlul. La sfârșit există un subînțeles QED (quod erat demonstrandum): „Vedeți că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca și adulții, au niște probleme emoționale – dar în celelalte familii, normale, oare nu au? Și în final vedeți că problemele se rezolvă și toată lumea zâmbește. Da, zâmbetul celor două femei lesbiene e un pic amar, respectiv forțat, iar al băiatului un pic sarcastic; dar ele rămân totuși împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui să se despartă. E o performanță, în condițiile în care atâtea familii tradiționale divorțează (rata divorțului în SUA este de 50%).
„Nu trăim într-o lume perfectă, insinuează cu subînțeles ideologii corecți politic, dar soluția familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună ca și cealaltă, sau poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Și până la urmă le privește, nu-i așa? În fond – și asta ar fi ‘lecția’ filmului, în retorica scenariștilor – cele două lesbiene par a fi niște femei de treabă, mature, responsabile, care n-ar face nici un rău nimănui, și mai ales nici un rău copiilor. În film nici unul din cei doi copii nu dă semne că ar deveni homosexual la rândul lui, dimpotrivă, ambii își exprimă limpede preferințele hetero. Și dacă trec prin niște crize emoționale, ele nu par a fi mai grave decât ale altor copii de 15-18 ani, iar în final par a le depăși și viața pare a merge înainte. Vedeți: nu se droghează, nu se sinucid, par niște copii normali, fata are chiar excelente rezultate școlare, reușește la un college prestigios, și dragostea celor două mame (în film sintagma „mamele”, care o înlocuiește pe cea de „părinți” inclusiv în modul în care sunt numite de copii, este făcută să pară nefiresc de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond toată lumea are probleme în adolescență, în cazul lor problemele iau această formă, poate diferită de a altora. Dar nu par a fi probleme pe care o relație sinceră și o afecțiune inteligentă din partea celor două adulte lesbiene să nu-i poată ajuta să le depășească.”
Da, totul pare a suna perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat. Chiar criticii spun că filmul face eroi din cine nu trebuie și personaje negative din cine nu merită („the movie is making heroes out of the wrong characters and villains out of others that don’t deserve it”). Din păcate însă, subversiunea funcționează. Oamenii cred ceea ce văd pe ecran și spun: „Da, de ce nu, uite că poate fi OK și așa.” Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă de asta, nu li se pare relevant. Spectatorul nu realizează presiunea ocultă la care e supus; persuasiunea funcționează clandestin, prin mesajele de mai sus furișate subtil în mintea sa, cu atât mai eficace cu cât el rămâne neconștient că este victima unui proces de manipulare.
*
În România suntem obișnuiți să asociem cuvântul „ideologie” cu economia politică și alte discipline teoretice nesuferite, cu lecturi obligatorii precum Capitalul, Mein Kampf sau Cărticica roșie a lui Mao, impuse de un aparat de stat represiv prin odioase instituții coercitive de tipul KGB-ului sau Securității, dar nicidecum cu situații de viață concrete, cu impact emoțional, chiar simpatice și amuzante. Discursul ideologic este instinctiv asociat cu documente de partid, aride, găunoase și plicticoase, scrise într-o scârboasă limbă de lemn și proclamate strident de politicieni și dictatori odioși, nu cu niște personaje drăguțe, cu care poți empatiza, și cu peripețiile lor hazlii și foarte omenești.
Și totuși, The Kids Are Allright este, de la un cap la altul, un discurs pur ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevărul” unor dogme ideologice, filmul este esențialmente un manifest politic. Un instrument de propagandă.[3] E un lucru evident pentru oricine vrea să vadă, cu bună-credință, chipul hidos al noului totalitarism al „corectitudinii politice”, dincolo de înduioșătoarele drame sufletești ale unor personaje inventate cu migală.
De ce? Care este miza? Ca homosexualitatea, pornografia, pedofilia, incestul, să fie legiferate ca norme sociale. Iar cei ce vor refuza Sodoma vor fi socotiți – și pedepsiți ca – infractori.
Mai demult, manipularea opiniei publice se numea propagandă. În noul jargon ideologic ea este numită „gestionarea percepției” (perception management). Metodele, mecanismele și strategiile ei sunt cele mai sofisticate din istorie, dezvoltate de experți în relații publice (PR) plătiți cu sume fabuloase, iar acțiunile de manipulare sunt „operațiuni psihologice” (psychological operations – PsyOps), definite de un manual al armatei SUA ca „forme de comunicare concepute pentru a influența părerile, emoțiile, atitudinile sau comportamentul oricărui grup, în folosul [instituției sau persoanei] care le plătește”[4].
Ne aflăm într-un război pe care îl putem pierde fără să știm măcar că am luat parte la el. Că este așa ne-o confirmă doi din principalii artizani ai propagandei homosexuale în SUA, Marshall Kirk și Erastes Pill, în Cucerirea Americii heterosexuale, articol citat de Virgiliu Gheorghe în capitolul Promovarea homosexualității din excelenta sa carte [5]. Din el reiese că impunerea acestei perversiuni în întreaga lume nu are loc de la sine, spontan, ci ca urmare a unui război informațional dus după toate regulile războiului, în care armamentul e furnizat de mass media, muniția o constituie „virusarea” mediatică prin „operațiuni psihologice”, campaniile militare sunt campanii de PR deghizat, bătăliile se dau pentru modificarea cadrului legislativ, tranșeele și redutele cucerite în înaintarea frontului sunt legi și acte normative în favoarea homosexualității și altor păcate, obiectivul strategic este reconfigurarea conceptului de „normalitate” în cadrul societăților aflate tot mai mult sub ocupația noii ideologii, iar adevăratul țel final – reeducarea, generalizarea nihilismului și instituționalizarea ideologiei negării lui Dumnezeu.
În acest război diabolic, The Kids Are Allright reprezintă doar o operațiune psihologică implementată cu grijă de profesioniști bine școliți și finanțați.
Iar „adevărul” că homosexualii ar reprezenta o „normalitate” este nu doar indus prin tehnici subtile de „management al percepției”, ci și impus public de o „Poliție a Gândirii” (Thought Police în 1984 al lui George Orwell) instituționalizată sub forma Consiliilor Naționale pentru Combaterea Discriminării. Aceste CNCD-uri, înființate ca la ordin în subordinea guvernelor țărilor europene, au misiunea de a sancționa orice încercare a societății sănătoase majoritare de a se apăra în fața propagandei.
Și nu doar în Canada, America sau Franța poți fi amendat sau închis dacă te opui; recent, și la București acad. Sorin Dumitrescu a fost convocat la CNCD pentru a da socoteală de articolul citat mai sus. Nu știu ce eficacitate va avea autodenunțul nostru. Dar dacă va fi găsit vinovat și pedepsit chiar și numai cu amendă, verdictul ar fi un simptom ce ar prefigura metastaza morală.
Deci, nu vă lăsați păcăliți. Copiii sunt binemersi este un film de propagandă, Omul cu arma al zilelor noastre, cum se fac azi cu sutele. Și nu, să nu credeți tot ce vedeți pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuți, mai adesea adoptați) în „familii” homosexuale nu sunt deloc bine-mersi. Așa cum nu sunt nici cei care vor să ne spele pe creier, făcându-ne să credem asta.
Andrei Dîrlău
[2] Acad. Sorin Dumitrescu: Cine ne vrea etrusci? www.culturavietii.ro/2013/02/22/etrusci-sorin-dumitrescu-muzeul-taranului-virgil-nitulescu-luna-istoriei-lgbt/
[3] Tocmai pentru acest motiv a fost dat la Muzeul Țăranului Român. Proiecția a avut însă ca scop principal testarea reacției societății românești la o asemenea ideologie. Îndrăznesc să afirm că evenimentul The Kids Are Allright la M.Ț.R. a fost un experiment de laborator pentru a testa, la scară mică, pașii următori făcuți la scară națională: introducerea în Constituția României a amendamentului pro-gay; legalizarea „familiei homosexuale” în Codul Civil, a adopției de copii de către asemenea „familii”, a educației pro-homosexuale în școli, apoi a familiei multiple (din 3 sau mai mulți membri „căsătoriți legal”), apoi a pedofiliei și incestului – într-un cuvânt, Sodoma și Gomora, urâciunea pustiirii, consfințite prin lege.Credeți că este o exagerare? Priviți doar cum, sub ochii dv., se va vota noua Constituție pro-gay. Și să nu credeți că e nevoie de multe pagini; două cuvinte sunt suficiente: adăugarea „orientării sexuale” la criteriile de non-discriminare.
[4] Citat în filmul PsyWar / Treziți-vă, la http://ciprianvoicila.blogspot.ro/2013/06/psywar-treziti-va.html.
[5] Știința și războiul sfârșitului lumii, București, Prodromos, 2008, p. 234.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
