Ce este și ce nu este dragostea

de Dmitry Semenik

A fost creat un întreg cult al iubirii nefericite, iubirii bolnăvicioase, iubirii-pasiune (patimă). Nu toți l-au citit pe Shakespeare, dar toți au auzit istoria tristă a lui Romeo și a Julietei, și aproape toți cred că este vorba de dragoste. Dacă e să faci o anchetă printre tinerii de pe stradă, punându-le întrebarea: „Pasiunea este ceva plăcut? Ați dori să trăiți o pasiune?”, probabil că cel puțin jumătate ar răspunde „Da!”.

Toți cei care au răspuns „Da” vor fi nefericiți în dragoste până când nu-și schimbă atitudinea față de această problemă. Tocmai din cauza faptului că majoritatea persoanelor aflate la vârsta întemeierii unei familii înțeleg greșit dragostea și căsătoria, în jurul a 90% dintre cupluri divorțează după maximum 10 ani de căsnicie.

[…] Nu orice atracție față de o persoană de sex opus este dragoste. Toți știu că există tot felul de cauze care produc o astfel de atracție, cum ar fi năzuința de a primi din partea altui om dragoste, atenție, admirație; atracția sexuală; dorința de a împărtăși cu cineva bunurile materiale pe care le avem; dorința vanitoasă de a fi invidiați pentru relația cu persoana respectivă. Toate acestea nu înseamnă dragoste, însă ne pot atrage, atașa destul de puternic de cineva.

Ceea ce jurnalistele (nefericite în viața personală) de la revistele pentru femei numesc frumos „pasiune”, iar adolescentele „iubire nebună”, psihologii numesc, mult mai puțin frumos, „dependență amoroasă”. Dependența amoroasă nu este o formă de dragoste, ci o boală sufletească de același ordin cu dependența de alcool, dependența de narcotice, dependența de jocuri – și tratamentul acestei dependențe este analog celorlalte dependențe de care nu se îndoiește nimeni.

[…] Patima (pasiunea) este tocmai ceea ce îl lipsește de libertate pe om, îl face dependent de o condiție exterioară sau alta. Liber cu adevărat este omul liber de patimi.

Cum să recunoaștem semnele dependenței amoroase?

Sentimentul că „nu pot să trăiesc fără acest om” sau „nu pot fi fericit(ă) fără acest om” este un semn al dependenței. Dragostea este libertate. Oamenii pot să fie împreună sau nu, se pot chiar despărți pentru totdeauna, dar cel care iubește se simte deja bine în urma faptului că cel iubit pur și simplu există.

Omul dependent se așteaptă ca „dragostea” lui să îl facă fericit. În realitate, nimeni în afară de tine însuți nu te poate face fericit sau nefericit. De fapt, omul dependent nu-și găsește fericirea în relația de cuplu. În cea mai mare parte a timpului îl chinuie neliniștea, temerile, îndoielile, gelozia, ciuda față de „omul iubit”. […]

Cel mai plăcut moment din viața celui dependent este pregustarea întâlnirii, pregustarea care seamănă cu euforia alcoolicului care savurează apropierea momentului când va pune gura pe băutură – însă această euforie se încheie aproape întotdeauna cu o dezamăgire.  Doza de „iubire” pretinsă de dependent crește în mod constant, iar „donatorul” nu este capabil să o mărească la nesfârșit. El începe să limiteze „doza”, iar în cele din urmă scapă cu fuga din această pseudodragoste…

Pentru a iubi cu adevărat, omul înclinat spre dependență trebuie să biruie patimile care stau la baza dependenței în cazul lui concret. Cel mai des este patima egoismului, iubirii de sine pătimașe. Iubirea de sine pătimașă este contrară adevăratei iubiri de sine. Cel mai des, cauza egoismului este reprezentată de egoismul părinților, care nu i-au dat odraslei lor destulă dragoste în copilărie. Pentru a-și birui egoismul, un asemenea om trebuie să învețe ca în nici o relație – și cu atât mai mult una de dragoste – să nu fie parazit, ci dăruitor, să învețe să dea dragoste, căldură, tot ce vrea el însuși atât de mult să primească. Atunci se va petrece minunea: în inima lui va apărea izvorul dragostei.

Doar atunci va fi gata să iubească într-adevăr.

Dmitry Semenik, Dragostea adevărată. Taina dragostei înainte și după căsătorie, Editura Sophia, paginile 9-11