Andreea Giurgea are 42 de ani și este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universității București în 1997 și Facultatea de Psihologie a Universității Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanța ca psihoterapeut.
Anul acesta nu am putut merge la slujba de Înviere, că nu aveam cum să plec de lângă fetița cea mică. Așa că am rămas acasă, și singurele uși de biserică pe care le-am deschis au fost cele din amintire.
A fost întâi biserica de lângă blocul părinților mei, unde am copilărit. Pe gardul ei ne adunam la povești când oboseam de jucat ascunsa, atinsa, cucii sau alte activități asemănătoare implicând alergătura și țipete. Mai târziu, când am crescut, treceam direct la partea cu povestitul. Mai toate idilele din cartier au început pe gardul bisericii. Avea o curte largă și o grădină frumoasă, uneori după ce se întunecă săream gardul și povesteam pe banca printre flori. Inaccesibilă ca o cetate cu porțile zăvorâte – căci părinții noștri nu ne explicaseră nimic despre rostul ei – biserica aducea totuși o notă de poezie și farmec copilăriei noastre printre betoane.
A urmat, cred, când începusem să merg pe munte, biserica micuța a schitului de la Peștera Ialomiței din Bucegi – de acum 20 de ani. Am descoperit-o întâmplător într-o ieșire cu grupul, și apoi de dragul ei m-am abătut uneori și singură până acolo, chiar și iarna, simțeam că o putere mă ocrotea pe drum și nu aș fi pățit nimic rău. (E dealtfel singurul loc în care am mers vreodată pe munte singură). Ajungeam de obicei pe la ora Vecerniei, spre seară. Bisericuța era mică și simplă ca o odaie. Îmi scoteam rucsacul și mă așezam lângă soba unde trosneau lemnele, afară dincolo de ferestruica șuiera vântul, uneori viscolea, dar înăuntru era cald și bine. Nu eram o persoană religioasă pe atunci, dar locul acela mă atrăgea, îmi dăruia o pace căreia îi simțeam lipsa. Acolo eram, firesc, oaspete în casa lui Dumnezeu.
Citește și: „De la al treilea copil, nu am mai simțit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog și mamă a șase copii
A mai fost “biserica studenților” de la Universitate – ușor de găsit conform recomandărilor nu mai știu cui (“Știi statuia lui Mihai Viteazu? Ei bine, te uiți pe lângă coada calului și o să vezi o biserică”). O frumoasă biserica cu arhitectură rusească, nu mai țin minte hramul, pe atunci dealtfel habar n-aveam ce-i aia. Acolo am ascultat pentru prima oară Paraclisul Maicii Domnului, o rugăciune tulburător de frumoasă care mi-e dragă și în ziua de azi. Am început să merg regulat la Paraclis fiindcă mă cucerise – și frumusețea rugăciunii, și atmosfera din biserică, inedită pentru mine. Erau mulți tineri pe acolo, preoții erau și ei tineri și slujeau cu suflet.
Am ajuns de vreo două ori și pe la Sf. Silvestru, unde slujea pe atunci părintele Galeriu. Părintele era o personalitate cunoscută, mergeam acolo așa cum te duci să vezi un “star”. Biserică era plina-ochi, abia aveai loc să stai în picioare, și îmi amintesc că m-a impresionat cât de atenți și politicoși erau acolo oamenii unii cu alții. Dacă te calcă cineva pe picior sau te înghiontea în înghesuiala își cerea scuze, oamenii aveau chipuri și priviri luminoase… păreau sau chiar erau înfrățiți întru ceva. Am întâlnit același fenomen când am mers la concerte la Ateneu, aceeași politețe sinceră și discretă, aceeași lumină din priviri, oamenii împărtășeau și acolo ceva care îi unea și îi făcea mai buni. Pentru mine era un lucru nou și m-a impresionat.
A fost apoi biserica de lângă spitalul din orașul nostru, în care am nimerit după ce mersesem la o ecografie pe când eram însărcinată prima oară. Avusesem o mică sângerare și fusesem trimisă la spital pentru investigații, pe vremea aceea nu prea existau ecografe în cabinete particulare. Doctorița de acolo mi-a comunicat că sarcina “e cu probleme”, că există riscul să o pierd sau copilul să aibă malformații și mi-a recomandat cu tărie să fac chiuretaj că altfel risc să fac hemoragie și așa mai departe. La protestele mele timide mi-a replicat relaxată că lasă că-s tânără, o să fac altul. Am ieșit bocind din spital și nu știu cum am nimerit în biserică. Nu mai fusesem acolo niciodată. O băbuță ca vrăjitoarea din Hansel și Gretel s-a intersectat cu mine și mi-a bolborosit ceva despre icoana Maicii Domnului. Fix acolo m-am oprit. Nu-mi amintesc decât că plângeam și că am făgăduit că dacă va fi fetița o voi numi Maria. După vreo jumătate de oră m-am liniștit și am putut să plec acasă. Nici că am mai dat pe la doctor în următoarele 4 luni, și când am mers în sfârșit mi s-a spus că sarcina era bine. Ar trebui să mă ia cu amețeala la gândul că dacă aș fi ascultat de doctorița cea pragmatică Maria mea cea absolut perfectă nu ar mai fi existat, dar nu-i așa – cred că din cauză că știu că asta nu s-ar fi putut întâmpla. O iubeam deja și aș fi făcut orice pentru ea. În fine, eu am făcut ce a ținut de mine, Dumnezeu a făcut restul. Nu am mai intrat de atunci în acea biserică, dar nu am uitat-o niciodată.
Nu ne-am căsătorit într-o biserică, ci într-o peșteră – așa că nu știu dacă asta se pune. Ne-am cununat în peștera Sf. Apostol Andrei, care pe vremea aia chiar arată ca o peșteră, nu fusese aranjată intrarea, există doar turlă de deasupra, de pe deal, și aceea pierdută în hățiș. Primul nostru duhovnic, Părintele Sava, era pe vremea aceea starețul mănăstirii Sf. Andrei. Părintele Sava e desprins din scrierile lui Creanga – voinic, hâtru, bun și harnic gospodar, un om dăruit cu har și cu înțelepciunea vieții din care izvora o credință neclintită. Ne-a cucerit imediat. Mănăstirea era un loc minunat, pe vremea aceea să ajungi acolo era o aventură, mergeai câțiva kilometri pe jos – peste câmp sau prin fermecătoarea pădure dobrogeană – după ce coborai din autobuzul care făcea curse prin satele din zonă. Îmi amintesc cum stăm cu Părintele în peștera Sfântului, la răcoare, ascultând povești din tinerețea lui petrecută cu oile prin munți, și mă gândeam că priveliștea pe care o aveam în fața ochilor putea foarte bine fi aceeași de acum două mii de ani – poiana, ceva teren cultivat, un cal care păștea alene… Ca să ne cununăm la mănăstire aveam nevoie de o dispensă de la Arhiepiscopie, și în obținerea ei am avut la început ceva dificultăți, adică habar n-aveam cum să facem rost de ea. La un moment dat când situația era destul de incertă l-am sunat pe Părintele Sava să-l întrebăm ce să facem, ce ar mai fi nevoie să aducem – și ne-a răspuns “un film color”. Voia neapărat să facem poze la nuntă. Jumătate din costul mirificei noastre nunți au fost verighetele, cealaltă jumătate autocarul pe care l-am închiriat să ducem acolo invitații. Rochia de mireasă a fost împrumutată și în picioare aveam niște teniși albi. Prietenii veniseră cu flori și mici daruri, mai toți erau studenți, deci lefteri. Le-am întins o masă improvizată cu sandvișuri și vin în fața mănăstirii. Nu am decât amintiri frumoase de la nunta noastră.
A fost apoi biserica de la Schitu Dârvari din București. Locuiam pe atunci cu chirie în Ștefan cel Mare și mergeam în fiecare duminică pe jos până acolo – o plimbare încântătoare pe străduțe pline de case vechi – la Liturghie. Hotărâsem să fac asta din recunoștință, era felul meu de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru Maria (între timp ajunsesem la medic și aflasem că e bine). Biserica mică, ocrotită de ziduri care o rupeau de oraș, era plină de bătrânei cuminți de la azilul din apropiere. Era primul meu contact cu Liturghia ortodoxă, pe atunci nu înțelegeam mare lucru și am dus o luptă îndelungată cu mine însămi să rezist în biserica timp de două-trei ore. Mi-au ajutat liniștea și farmecul locului, mica grădină a schitului, chiliile albe… Bucureștiul dispărea miraculos dincolo de ziduri. Mi-au trebuit ani întregi să descopăr frumusețea Liturghiei noastre, să ascult sensul cuvintelor, să devin și eu o parte a dialogului cu Dumnezeu și astfel să nu mai simt cum trece timpul. Motiv pentru care nici nu mă crizez acum când copiii mei mai trag chiulul când mergem la biserică – mai stau de vorbă, mai ies pe afară… Or să descopere și ei la rândul lor toate acestea, au timp. Calea către Dumnezeu e ceva personal, fiecare și-o croiește prin propriul suflet, altfel nu se poate.
A mai fost, timp de mai mulți ani, mica bisericuță de lemn a mănăstirii de la Techirghiol, pe când ne spovedeam la Părintele Arsenie Papacioc. Minusculă și perfectă ca o bijuterie, și Părintele Arsenie, el însuși o miniatură de sfânt, slujind Liturghia învăluit în fumul de tămâie, tulburător de asemănător cu chipurile din icoane. Bisericuță e atât de mică încât Îl simțeai pe Dumnezeu foarte, foarte aproape. Lângă tine.
În oraș am mers o vreme la Biserică Greacă – o clădire austeră de piatră aflată deasupra falezei. Nu cred că am mai întâlnit în altă parte așa o disciplină. În timpul Liturghiei nu se auzea musca, și e singura biserica de pe la noi în care lumea nu se înghesuia la miruit. Nu știu cum reușise părintele de acolo așa o performanță, eram copleșiți de respect. Pe atunci eram însărcinată și mă așezam de obicei pe o treaptă sau, când găseam loc, pe unul din scaune. Odată, lângă noi – o bătrânică. Cred că Eugen ședea și el atunci și s-a ridicat să-i facă loc. Ne-a făcut semn că nu are nevoie, și când am insistat ne-a zis: nu am venit la Împăratul să stau pe scaun…
Când ne-am mutat în apartamentul nostru am descoperit biserica Sfântului Mina. Ne plimbăm cu copiii prin parc, era pe seara, și în întuneric am zărit o lumină. Era biserica, am intrat și pe lângă ea am rămas. Totul era frumos la Sf. Mina – locul, prezența bisericii cu turla avântată spre cer, interiorul strălucind mereu de curățenie și aranjat cu gust desăvârșit (nu știu cum reușeau asta chiar în etape intermediare ale construcției), florile din vaze, ferestrele minuscule prin care razele de soare pătrundeau în snopi, toaca… Predicile părintelui Nicolae, care ne-a devenit duhovnic, inspirate, scurte și la obiect, întotdeauna rămâneai cu ceva. Oamenii care se strângeau acolo – ne cunoșteam unii pe alții, ca o familie. La slujbă, aproape toată lumea cânta răspunsurile de la strana, nu mai erai un simplu spectator pasiv ci o parte a ritualului. Un loc minunat pentru cei cu copii, puteam sta cu ei pe pajiște să se joace în timp ce noi ascultăm liniștiți Liturghia. Acolo am simțit pentru prima oară că aparținem unei comunități. Când aveam o nevoie sau o suferință acela era locul către care ne îndreptăm, și niciodată nu am rămas fără răspuns. (Acolo am învățat să cer ajutor și să am credința că îl voi primi, de la oameni sau de la Dumnezeu). Și cât timp am mers acolo nu am văzut sărman sau necăjit să plece nemiluit sau nemângâiat. Mi-l amintesc și acum cu drag pe părintele Nicolae spovedind ore întregi în biserica neîncălzită, cu o vestă de lână peste veșmintele de preot, cu răsuflarea transformându-se în aburi. Mi-l amintesc sărind grăbit din rabla lui de mașină, având mereu pe buze un zâmbet și o vorbă bună. Comunitatea se țesea în jurul lui, prin jertfa lui continuă – un adevărat pastor al turmei sale.
Și în sfârșit Biserica noastră de aici din sat, la care mergem acum. E o biserică de țară, cu covoare desperecheate adunate de pe la credincioși, dar exemplar de curată, pictată și amenajata frumos, cu o curte îngrijită plină de verdeață și flori. E destul loc în biserica noastră, că de obicei nu e înghesuială. Iarna suntem maxim 50 de persoane, jumătate bătrâni, și de nenumărate ori părintele slujește Vecernia cu biserica goală. Eu totuși nu stau în vreo strană, am colțul meu în care îmi place să mă așez pe jos, și spre marea mea bucurie am primit în dar o pernă solidă și confortabilă. Părintele Ionel e mai tânăr decât noi cu câțiva ani – un luptător. Are două fetițe și încă un copil pe drum, o mașină second hand și rate la un apartament de două camere în mansarda unui bloc unde vara sunt 45 de grade. Nu l-am auzit plângându-se niciodată (Preoteasa îmi povestea amuzată că pe când erau tineri erau așa săraci încât stăteau în gazdă la o băbuță unde le fojgăiau șoarecii prin saltea). De cum dă căldura îl vezi îmbrăcat în salopetă meșterind câte ceva pe lângă biserică – se suia și să dreagă tabla de pe acoperiș. La noi în biserică nu se plătesc deloc taxe – părintele a decretat asta de la început, mulți enoriași fiind bătrâni cu pensii minuscule. Dar sunt și oameni care vin de la oraș cu mașina, de dragul Părintelui. Și vara multă lume intră de drag în biserică, sacrifică o zi de plajă să meargă la Liturghie. Aici nu numai că ne salutăm, dar îi cam știu și pe fiecare binișor din vedere, și dacă lipsește cineva o duminică te întrebi unde o fi. În colțul meu, pe perna mea, simt că mi-am găsit locul.
Și mă gândesc acum că am avut marele noroc să întâlnesc în scurta mea viață atâția preoți care au știut să clădească biserici nu numai în piatră și lemn, ci și în inimile oamenilor.
Citește și:
„Familia înseamnă să te lași pe tine și plăcerile tale la o parte. Și asta nu e ușor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog și mamă a șase copii
„De la al treilea copil, nu am mai simțit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog și mamă a șase copii
Ceea ce pot eu să fac
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
