Vasile Ernu despre aniversarea lui Paul Goma, în ziua în care redescopeream cu toții cum se rescrie istoria prin publicitatea la eMAG

De ce Goma nu e Şora. Despre ipocrizie

de Vasile Ernu, Facebook

Întîmplător ieri, în plin scandal GDS, Paul Goma, cam singurul disident pînă la capat, a făcut 84 de ani. Şi 42 de ani de azil politic.

Mă gîndeam la soarta lui: în comunism era urît de regim dar respectat şi adorat de elită (populaţia nu avea trebă cu jocurile astea).

Acum?

După 90 a rămas singur total: şi urît profund de „elita bună”.

Nu şi-a găsit locul şi exilul lui a devenit total. Izgonit de peste tot. În cîţiva ani vor uita total de el. Să sperăm că nu.

Fenomenul e foarte interesant: cum noua societate în care am intrat a măcinat tot. Absolut tot.

Cum spuneam despre Doina Cornea spun şi despre Paul Goma. Ei au fost învinşi nu de regimul comunist, nu de Iliescu & urmaşii PCR ci de profitorii „anticomunişti de meserie” de lîngă ei.

Dacă înainte de 89 ipocrizia era o alegere după 90 ea a devenit o obligaţie.

Şi partea cea mai ipocrită e că lupta anticomunistă este acum simbolizată nu de Paul Goma, repet, singurul disident pur sînge, ci de Mihai Şora, un bătrîn simpatic, respectabil, care s-a adaptat „la piaţă” dar care a fost parte a nucleului dur a regimului pînă la pensie (1948-1951: referent de specialitate la Ministerul de Externe; 1951-1954: șef de secție la Editura pentru Limbi Străine; 1954-1969: redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă). Nu judec pe nimeni dar mi se pare nedrept.

Paul Goma a devenit mult mai incomod se pare după 90 pentru că nu a stat la masă cu ipocrizia, nu a ciugulit din mîna puterii că e comunistă, că e capitalistă.

Iar elita iartă tot dar nu iartă faptul că nu eşti ipocrit.