TIMIȘOARA. Mihai Bojin, consilier județean: „Cu tot respectul, dar spălatul așternuturilor din dormitor în spațiul public nu e motiv de mândrie. Dragă Timișoara, în această săptămână nu ai nici un motiv de «pride»”
Evenimentele de promovare a homosexualității organizate în orașul martirilor anticomuniști, Timișoara, i-a prilejuit unui consilier județean din Timițoara următoarea meditație, publicată pe profilul personal de Facebook:
E trist că am ajuns vremuri în care, nu realizările care fac posibile progresul uman, ci opțiunile sexuale au devenit motiv de mândrie (asta înseamnă, de fapt, PRIDE). Cu privire la ceea ce se întâmplă azi în Timișoara, am câteva întrebări. De ce, oare, să ieși în public cu teme care țin de privat? Sau este orientarea sexuală singura „realizare”, elementul definitoriu al celor care fac din asta motiv de paradă? Din afară, așa se vede situația.
Deja e stereotipic răspunsul: „să celebrăm diversitatea”. Diversitatea merită celebrată atunci când aceasta duce la progres (social, cultural etc.)! În alte situații, diversitatea trebuie acceptată, tolerată. Mă întreb, în cazul orientărilor homosexuale, în ce constă progresul, de s-ar cuveni „celebrate”? Un alt slogan super-uzat: „homosexualitatea e normalitate”. Și, totuși, de când am ajuns să celebrăm „normalitatea”?
Creștin fiind, privesc și analizez lumea printr-o lentilă iudeo-creștină. Conform acestui „worldview”, homosexualitatea este un indicator al decadenței morale, nicidecum a progresului social. O idee care a dominat cercetarea istorică din sec. 18 și 19 conchidea că marile culturi și civilizații umane s-au prăbușit la un moment dat din cauza imoralității. Astăzi ideea a cam dispărut din cercetarea contemporană. Oare de ce?
Ducând mai departe această observație, mă întreb, din nou, unde este motivul de celebrare? Și de când ar trebui să ne lăudăm cu propriile decăderi? Punând problema în felul acesta, mi se pare regretabil că evenimentele din această săptămână se desfășoară cu implicarea unor institutii ale statului. De când are politicul și academia interes să promoveze și să celebreze decăderea? Sau sunt ele însele parte din același trend al decăderii? Răspunsul cred că îl știm deja.
În ce privește toleranța la care m-am referit mai sus, cred cu tărie că trebuie să fim toleranți față de orice fel de minoritate. Dar oare nu cumva chiar ideea de toleranță a devenit astăzi intolerantă? Nu întâmplător, criticii sociali de azi vorbesc despre dictatura minorității sau despre „intoleranța toleranței”. Chiar ar trebui să tăcem, de teama de a nu fi etichetați „intoleranți”, atunci când în Parcul poporului se organizează un așa-zis picnic care are drept scop promovarea homosexualității în rândurile copiilor? Eu unul nu pot să tac. Căci în cazul acesta nu mai vorbim de existența minorității sexuale ci de inexistența minimului bun simț! Și, apropo, sunt curios să văd cu câtă toleranță vor fi citite aceste rânduri de cei care strigă în mod constant „toleranță, toleranță!”.
Să nu fiu înțeles greșit: am scris aceste rânduri nu dintr-o inimă încărcată de ură, ci dintr-o inimă plină de iubire. Iubire față de Dumnezeu, în primul rând, și iubire față de poporul meu creștin și față de Timișoara. În calitate de consilier județean, consider că orașul meu și județul meu merită mai mult. Merită să celebreze valori, realizări, progrese. Cu tot respectul, dar spălatul așternuturilor din dormitor în spațiul public nu e motiv de mândrie. Și mai scriu aceste rânduri din iubire față de familia mea: soția mea, fetele mele și nepoțica mea. De dragul lor nu pot să tac; căci îmi doresc ca urmașii mei să trăiască într-o societate care își sărbătorește progresul, nu decadența.
Dragă Timișoara, în această săptămână nu ai niciun motiv de „pride”!
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
