Proiectul legii reproducerii umane asistate medical, sau ființa umană ca marfă
Sursă: Cultura vieții
Proiectul legii Reproducerii asistate pare destinat celor 20 centre de fertilizare in vitro din țară, care vor dobândi astfel acces la banii publici, și nu deficitului demografic sau unei probleme de sănătate publică. Facem apel la parlamentari și la comisia de specialitate din Colegiul Medicilor din România să își ia în serios rolul și să nu accepte o samavolnicie, o lege dezastruoasă prin consecințe și implicații morale și financiare. Căci, așa cum spunea Dimitrie Cantemir, „Unui lucru fără cale, cale dându-i, alte lucruri fără cale vor urma”. Societatea are nevoie de o dezbatere serioasă și profesionistă asupra problemelor de etică a reproducerii și de oprirea satisfacerii unor interese de grup restrâns.
După ce a trecut cu majoritate zdrobitoare în Senat (deși, așa cum am constatat, marea majoritate a senatorilor habar nu au avut ce au votat, fiind complet nefamiliari cu dilemele bioetice), proiectul legii reproducerii umane asistate medical (RUAM) se află acum în dezbatere la Camera Deputaților.
Legea se referă la „drepturile privind sănătatea reproducerii populației, precum și regimul juridic al reproducerii umane asistate medical prin metoda inseminării artificiale sau metoda fertilizării in vitro”. (sursa: aici)
„În domeniul reproducerii umane asistată medical, asistența medicală răspunde cererii parentale a unui cuplu de a remedia infertilitatea cu caracter patologic, care a fost diagnosticată, sau de a evita transmiterea unei maladii de o anumită gravitate la copil.”
Proiectul legislativ, ce nu a fost dezbătut public și nici mediatizat, ridică grave probleme de natură etică, socială, juridică și antropologică. El transformă copilul într-un obiect, instrumentalizează femeia și modifică filiația, așa cum este ea cunoscută de milenii. Reproducerea umană asistată medical se practică oricum în România, fără un cadru legislativ adecvat; RUAM poate induce realități noi și imprevizibile în România, iar rezolvarea ei legislativă trebuie făcută într-un context care să țină cont de respectarea demnității umane de la concepție și de consecințele nefaste ale unor fenomene, ca traficul de ființe umane. Pentru „cererea parentală”, în proiectul legislativ nu se vorbește de alternativele la RUAM (adopția și naprotehnologiile), mult mai ieftine și care nu ridică problemele enumerate mai sus.
Proiectul își propune să rezolve problema infertilității și a sterilității cuplurilor și să încurajeze natalitatea, dar, așa cum e formulat, nu le va rezolva și nu va înlătura abuzuri și ilegalități deja existente, ci le va legaliza pe acestea din urmă, iar în plus le va și finanța de la bugetul de stat. (În acest text apar reglementări noi referitoare la avortul la cerere; faptul că din același buget continuăm să finanțăm avortul la cerere, dar vom deconta și procedurile pentru FIV, necesită o dezbatere separată.)
Infertilitatea nu reprezintă «reducerea în mod involuntar și semnificativ a capacității reproductive naturale a unui cuplu viabil, aflat la vârsta biologică, de a procrea», cum este ea definită în propunerea de lege, ci incapacitatea gameților de a fecunda, iar sterilitatea este inexistența sau numărul foarte mic de gameți. Imposibilitatea de a procrea trebuie sa fie patologică, infertilitatea, cât și sterilitatea trebuind a fi verificate, diagnosticate și atestate medical. De asemenea, ar trebui să ținem cont de faptul că există și o infertilitate voluntară (prin contracepție, amânarea vârstei primei maternități, avort la cerere și una din consecințele acestuia, sterilitatea secundară etc.).
În domeniul reproducerii umane asistate medical nu este vorba doar «de a decide asupra propriului corp» întrucât în această procedură sunt implicate și alte persoane în afară de femeia și bărbatul beneficiari ai tehnicii: embrionii in vitro și in vivo, copilul care se va naște, femeia care va fi mamă-surogat sau purtătoare, donatorul anonim de gameți, personalul medical ce are dreptul la obiecția de conștiință și societatea în ansamblul ei. Propunerea legislativă nu menționează în niciun fel necesitatea asigurării protecției acestor persoane și luarea în considerare a diverselor interese legitime aflate în joc într-o societate, așa cum o cer exigențele drepturilor omului, stabilite de CEDO: protecția demnității, a vieții și integrității embrionului uman in vitro și in vivo, dreptul la viață și sănătate al copilului și al femeii, interesul superior al copilului și drepturile acestuia; inexistența «dreptului la un copil», dar existența drepturilor copilului și înlăturarea riscului derivelor de tip eugenic pe care aceste tehnici le comportă. Depistarea bolilor genetice în cadrul RUAM nu se face în scop terapeutic pentru embrion, pentru ca aceste boli să fie tratate, ci doar pentru ca acestea sa fie înlăturate prin eliminarea ființei umane astfel concepută (depistajul se face sistematic, cu scop eugenic).
În mod greșit în lege se afirmă existența unui «drept la reproducere» al „cuplurilor și al individului”. Niciun document european sau internațional nu menționează vreun «drept» la a avea copii sau a avea acces la RUAM. Putem afirma doar existența unei posibilități de a recurge la aceste tehnici.
Copilul este o persoană și nu un obiect al unui proiect sau al unei dorințe. Nimeni nu are dreptul să-și proiecteze dorințele sau să își aline suferința pe alte persoane. Un cuplu doritor de copii poate procrea sau poate adopta un copil, însă niciunul nu are vreun «drept la un copil». Un copil este un subiect de drepturi și nu un obiect de drepturi revendicate de către alții. «Dreptul la un copil» instrumentalizează copilul. Drepturile copilului reclamă «atribuirea unei familii copilului», în care acesta să se poată dezvolta pe deplin, de ex., adopția. A admite contrariul ar însemna să se acorde preferință intereselor adulților împotriva interesului superior al copilului. Prin urmare, nu există vreun drept subiectiv la procreere, ci doar o protecție a dreptului cuplului de a nu fi impiedicat să fondeze o familie.
Părintele unui copil poate fi o mamă sau un tată singur, atunci cand părinții se despart sau atunci când unul dintre aceștia moare. Însă aceste situații sunt accidente ale vieții, care nu trebuie confundate cu situatia în care se face apel la RUAM cu terț donator („donare de gameți”), ce echivalează cu privarea, în mod deliberat, doar prin voința legii (a Statului), a unui copil de tatăl/mama sa. Fiind concepuți cu terț donator, acest copii vor fi privați în mod deliberat, prin lege, de la a-și cunoaște fie linia ascendentă paternă, fie cea maternă. Astfel, ei vor fi discriminați, prin violarea dreptului fundamental de a ști care le sunt originile. Conform uneia dintre Declarațiile ONU, «interesul prioritar al copilului este de a fi crescut de părinții săi naturali». Prin RUAM cu terț donator se poate ajunge la situații în care frații și surorile provenind din același „donator” pot fonda o familie, fără chiar ca aceștia să știe că au cel puțin un părinte în comun.
Presupunând ca RUAM cu terț donator ar avea un scop terapeutic pentru cuplu, trebuie constatat că statul nu este obligat să furnizeze mijloacele realizării dorinței de a avea copii. CEDO a statuat în mai multe rânduri că nu exista un drept la un anumit tip de îngrijiri medicale sau vreun drept la îngrijiri medicale de un anumit nivel. Statele nu au vreo obligație pozitivă în acest sens și în consecință nu poate exista un drept al cuplurilor de a procrea recurgand la RUAM cu terț donator. Un astfel de drept nu există, pentru că nu poate exista un «drept la a procrea» sau un «drept la un copil». Cum statele nu au vreo obligație pozitivă să legifereze în materie de RUAM cu terț donator, acestea nu au nici vreo obligație negativă să se abțină sau «să lase să se facă» sau să închidă ochii, și aceasta pentru că RUAM cu terț donator comportă o miză publică, în special în ceea ce privește sănătatea publică. Refuzul de a legaliza vreo metodă de RUAM nu este susceptibil de a constitui o ingerință în viața privată a cuplurilor doritoare, din moment ce protecția vieții private nu implică vreun drept la RUAM.
Proiectul de lege se adresează unui cuplu beneficiar căsătorit sau care „să fie în măsură să probeze o viață de cel puțin doi ani împreună”, prin urmare în al doilea caz el desconsideră interesul superior al copilului, de a fi crescut într-un mediu familial, stabil și propice dezvoltării. Nu se specifică numărul maxim de embrioni care pot fi creați.
Propunerea de lege nu specifică faptul că donarea de embrioni de la un cuplu la altul are ca scop implantarea embrionilor în vederea unei noi nașteri (un fel de adopție a embrionilor) și că ea se poate face doar dacă embrionii sunt deja creați. De asemenea, nu este interzisă expres orice alt tip de donare a embrionilor.
Propunerea de lege nu menționează posibilitatea medicului responsabil pentru RUAM de a refuza, din motive medico-sanitare, printr-o decizie motivată în scris, să procedeze la aplicarea tehnicilor, în pofida dorinței părinților. Dreptul la obiecția de constiință și/sau religie a personalului medical și a instituțiilor medicale este o chestiune de principiu, dat fiind faptul că nimeni nu poate fi forțat să vatăme viața sau demnitatea, chiar dacă anumite practici sunt tolerate de lege. De aceea, atunci când legiuitorul consideră necesar să permită o anumită derogare de la principiul respectului pentru viață și demnitate, această derogare este în mod normal acompaniată de o «clauză de constiință» expresă. CEDO și Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei au recunoscut acest drept și obligația la obiecția pe motive de constiință atât persoanelor, cât și instituțiilor.
În România, prin acest proiect nu vor fi interzise:
– Cercetarea pe embrionii umani in vitro sau in vivo;
– Crearea și utilizarea de embrioni umani în cercetare sau pentru alte scopuri decât implantarea acestora; proiectul interzice „producerea abuzivă de embrioni”, dar ce înseamnă abuziv?
– Donarea embrionilor cercetarii; proiectul interzice „donarea ilicită”, dar ce înseamnă donare licită în acest caz?
– Folosirea embrionilor deja creați pentru cercetare;
– Selectarea eugenică a embrionilor;
– Crearea unui numar mai mare de embrioni decât cel necesar unei implantari, în orice caz nu mai mult de trei embrioni;
– Congelarea embrionilor umani, cu excepția situației in care transferul în uter nu e posibil imediat din cauza unor motive documentate de forță majoră legate de starea sănătății femeii (și care nu putea fi prevazuta in momentul fecundarii, urmand ca aceasta sa fie facută cât mai curând posibil ) sau în cazul decesului unuia din membrii cuplului;
– Suprimarea embrionilor umani;
– Reducția embrionară in vivo (sarcina multiplă) ;
– Crearea unei ființe umane cu gameți provenind de la trei persoane;
– Clonarea;
– Fecundarea unui gamet uman cu un gamet al unei alte specii și producerea hibrizilor sau himerelor.
Prin lege, femeia care își donează ovulele este donatoare, cea care se lasă inseminată artificial este mamă-surogat și cea care își împrumută uterul pentru a purta embrionul altor persoane (cu scopul de a naște) este mamă-purtătoare. Astfel, femeia este redusă la statutul de obiect; o parte din corpul ei este instrumentalizat, căci acesta face obiectul unui contract, fiind „valorizată” doar pentru capacitățile ei reproductive și supusă exploatării fizice și economice. Tratamentul aferent hiperstimulării ovariene și prelevarea de ovocite prezintă riscuri grave pentru sănătatea și fertilitatea ulterioară a femeii. De asemenea, femeia este obligată să întrerupă relația dintre ea și copilul pe care l-a purtat în uter timp de 9 luni, relație care este determinantă pentru dezvoltarea personalității copilului; în plus, copilul astfel născut este privat de laptele matern. Aceste proceduri nu sunt anodine nici pentru bărbații donatori, dat fiind faptul că prelevarea de spermă necesară fecundării se realizează prin masturbare. Acest tip de «donație» este o deresponsabilizare a bărbatului, dar și a femeii, față de rolul lor de părinți.
Embrionul/copilul nu mai este perceput ca un dar al vieții, ci ca un drept, ca o marfă care poate fi produsă, congelată, comercializată, traficată, donată altora sau chiar distrusă sau care va suferi toată viața, dat fiind faptul că el nu va avea niciodată acces la originile sale. El nu mai este respectat în alteritatea sa, ci trebuie să fie perfect, cea mai mică imperfecțiune fiind detectată și eliminată prin suprimarea embrionului însuși (eugenism).
Relația dintre copil și părinții acestuia nu mai este aceeași. Or, embrionul uman este o persoană, căci dreptul civil operează doar cu noțiunile de «bunuri» și de «persoane», distrugerea lui echivalând cu distrugerea unei ființe umane. Umanitatea și protecția acestuia nu pot depinde de «proiectul parental», căci în momentul existenței embrionului nu se mai poate vorbi despre un proiect, ci despre o realitate, o viață umană care există deja, «cererea parentală» neputând exista decât înaintea fecundarii.
RUAM nu este fără consecinte asupra vietii și sănătății embrionului/copilului, căci sunt folositi mai mulți embrioni pentru a se realiza o naștere, apoi dupa implantarea a trei embrioni în uter, daca toți trei se fixează și se dezvoltă în mod normal, cu acordul femeii sau al cuplului, unul sau doi dintre acestia pot fi distruși, pentru a nu da naștere la gemeni sau tripleți: Mama-purtătoare sau surogat trebuie să accepte avortul, conform proiectului de lege; astfel, cuvântul „sarcină nedorită” din art. 3 capătă un sens nou – nedorită de „cuplul beneficiar” și ridică problema obiecției de conștiință pentru femeia angajată prin contract.
Nici congelarea embrionilor nu este fără consecințe asupra sănătății copilului. Prin congelarea unora dintre embrionii astfel creați se produce inversarea ordinii generaționale: doi gemeni se pot naște la 5 ani diferență unul de altul, spre exemplu.
Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicatiile biologiei și medicinei din 1997 (Convenția de la Oviedo) este cadrul general pentru protecția ființei umane în contextul cercetării biomedicale, aceasta protejând embrionul uman in vitro și in vivo în egală măsură, între aceștia nefăcându-se vreo distincție. Convenția de la Oviedo stabilește obligația statelor de a «proteja demnitatea și identitatea ființei umane» și «garantează oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrității sale și al celorlalte drepturi și libertăți fundamentale față de aplicațiile biologiei și medicinei» prin «măsuri necesare». Dacă noțiunile de «ființă umană» și «oricărei persoane» nu sunt definite în același fel de către statele semnatare ale Convenției, acestea au căzut de acord și au acceptat că «demnitatea umană și identitatea speciei umane trebuie respectate de la începutul vieții».
Dacă observăm problemele aduse de legalizarea RUAM în alte țări, vom putea decide în cunoștință de cauză asupra unei variante de lege care să nu aducă atingere demnității umane și să nu producă cataclisme antropologice. Dezbaterea trebuie să plece din rândul cadrelor medicale. Proiectul legii RUAM pare destinat celor 20 centre de fertilizare in vitro din țară, care vor dobândi astfel acces la bugetul de stat și al FNUASS, și nu deficitului demografic sau unei probleme medicale de cuplu.
(foto: http://www.freedigitalphotos.net)