Pr. Radu Brînză, Departamentul Pro Vita al Arhiepiscopiei Iașilor: „Avem 153 de familii cu peste opt copii și nu sunt nici sărace, nici nefericite”
de Știri pentru viață
În perioada aceasta, părintele Radu Brînză poate fi găsit zi-lumină (ba chiar și noaptea) la standul Pro Vita Iași instalat cu ocazia sărbătorii Sfintei Paraschiva în apropierea Mitropoliei, pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt din Iași. Am profitat de ocazie pentru a afla mai multe despre activitatea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei de apărare a vieții și familiei, dar și despre cum se vede sărbătoarea Sfintei Parascheva cu ochii unui ieșean.
Părinte, ce gânduri și obiective ați avut când ați dorit să fiți prezenți cu un stand la sărbătoarea Sfintei Parascheva?
Avem o tradiție să fim prezenți la Cuvioasa Parascheva. Întotdeauna când ieșim, avem același gând și aceleași obiective: să sensibilizăm oamenii asupra ideii pro-viață, a faptului că viața în general trebuie protejată și anumite vieți, concret, au nevoie să fie protejate; pe de altă parte, să venim în ajutorul celor care au nevoie.
Pentru că relaționăm cu oamenii, de foarte multe ori descoperim că prezența noastră pentru foarte mulți este o soluție. Mă gândesc mai ales la persoane care au trecut prin trauma avortului sau care sunt predispuse la așa ceva. În cazul unei predispoziții ai șansa să oprești. Iar dacă s-a întâmplat, ai șansa să recuperezi – ceea ce e grozav, pentru că trebuie făcut tot efortul să recuperezi o femeie care trece printr-o astfel de experiență. E suficientă căderea, e suficientă drama pe care o trăiește – pentru că, mai devreme sau mai târziu, orice femeie conștientizează că avortul nu este o simplă procedură, ci este uciderea propriului copil. În momentul în care se produce declicul acesta, e marea ei dramă, pentru că ea conștientizează ce s-a întâmplat. De aceea, cel mai important e să o scoți din situația aceasta. Mai greu conștientizează bărbații, pentru că ei nu simt atât de acut consecințele avortului.
Aici mă concentrez pe aceste două gânduri: pe de o parte, să ne facem simțită prezența – suntem aici –, pe de altă parte, să ajutăm și să fim la dispoziția celor care au astfel de nevoi.
Ne puteți povesti un episod sau o persoană care v-a rămas în amintire din interacțiunea cu pelerinii și vizitatorii care vin să se închine la Cuvioasa Parascheva?
Da, mi-e foarte dragă o amintire. S-a întâmplat chiar anul trecut. Era pe la două-trei noaptea. A venit o persoană și, din schimbul de cuvinte, s-a simțit imediat deschiderea de suflet. Ne-am apropiat foarte mult și s-a construit o relație care a dus, în momentul de față, la faptul că respectiva persoană este unul din dintre voluntari noștri de bază și ne sprijină în tot ceea ce facem.
Ce înseamnă pentru urbea Iașilor această sărbătoare? Simțiți că vă ajută prezența și protecția sfintei în activitatea pe care o depuneți la Departamentul Pro Vita?
Cu siguranță. De altfel, Sfânta Parascheva e ocrotitoare. Dar noi o avem toată timpul, nu numai în aceste zile.
Astă vară, însă, am avut un pelerinaj în Serbia și Muntenegru. Cred că a fost printre puținele situații în care, când auzeau că suntem de la Iași sau din România, toată lumea se umplea de bucurie. Pentru că știau de Cuvioasa Parascheva, care în tot spațiul balcanic este foarte prezentă. Dacă te duci în Serbia și spui Sveta Petka, atunci toată lumea este fericită cu tine. Și m-a impresionat mult lucrul acesta, văzând câtă evlavie există și cât de mult simt oamenii ajutorul Cuvioasei Parascheva.
Eram în catedrala din Karlovți. O tânără care era ghid pentru un grup de suedezi i-a lăsat pe cei din Suedia și s-a conversat cu noi timp de vreo 10 minute, radiind de bucurie, datorită Sfintei Parascheva. Bun, Serbia e mai aproape de România. Dar am mers până pe malul Adriaticii, la Ostrov, la Mănăstirea Sfântului Vasile de la Ostrov. În vârf, la două mii de metri e chilia sfântului. Acolo, în cel mai intim loc al rugăciunii, am găsit medalion cu Sfânta Parascheva. Dacă se întâmplă asta într-un spațiu atât de întins, cu atât mai mult noi, care sunt la Iași, suntem fericiți și simțim ajutorul Cuvioasei Parascheva în tot ceea ce facem.
Ce ați realizat la Pro Vita Iași în anul care aproape că a trecut și ce vă propuneți în continuare?
De când ne-am înființat, noi avem o strategie, adică suntem pe un drum. Încercăm pe acest drum să ajungem cât mai departe și să îl facem cât mai consistent. Dacă e ceva care să mă bucure foarte mult anul acesta e că am reușit să formăm un grup de oameni foarte dedicați slujirii vieții. Oameni nu doar din Iași, ci din țară. Asta a fost ce mai mare realizare pentru mine, că ne-am cunoscut și am avut bucuria să descopăr oameni care, deși sunt departe – la București, Brașov, Constanța, Timișoara, Alba – gândesc la fel, simt la fel și încearcă să rezolve niște probleme într-o echipă.
Dacă reușim să dezvoltăm lucrul acesta pe viitor, îmi propun ca, la anul pe vremea asta, la Cuvioasa, uitându-ne pe lista cu lucrurile pe care noi am hotărât să le facem, să vedem că toate sunt bifate și făcute. Eu cel puțin, dar și întreaga echipă de aici, de la Iași, o să avem bucuria că, într-adevăr, avem, în sfârșit, primele roade.
Ca orice activitate, o văd și pe aceasta ca pe una din agricultură: e un timp când semeni, dar e un timp și când culegi. Te bucuri când iei prima roșie, primul ardei, primul măr din ceea ce până atunci ai sperat, ai urmărit cum evoluează. La fel și primele cireșe Pro Vita, sper să le culegem la anul din pomul acesta pe care l-am sădit!
Cum e primit și privit activismul social pentru viață și pentru familie în Moldova?
Nu știu dacă sunt diferențe foarte mari. Nu știu cum e primit în alte părți, dar cred că e vorba de o inerție. O inerție pe care eu, la anii pe care îi am, o înțeleg dintr-o altă perspectivă. Vă dau un exemplu personal. Până în 1989, ca și preot erai extrem de îngrădit în activitatea ta. Când am început preoția, din start am găsit niște bariere extrem de precise. De genul: „Părinte, faceți ce doriți în biserică, dar în afară vă spunem în mod special să nu vă atingeți de tineri”. Ceea ce era frustrant pentru mine, ca preot tânăr să nu pot să lucrez cu tinerii. Pentru că era sistemul comunist.
De la stadiul acesta am trecut la cealaltă extremă, în care activitatea cu tinerii devine o atribuțiune efectivă de activitate pastorală. Când faci astfel de schimbări, e clar că apare o anume inerție.
Vă mai dau un exemplu. Imediat după 1989, am avut foarte multe întâlniri interprofesionale. Am fost la întâlniri între preoți și medici, între preoți și ofițeri de poliție. Mi-a fost dat să văd la o astfel de întâlnire un ofițer de poliție care a început să plângă, spunând că până în clipa aceea nu a crezut că preoții erau oameni normali. De ce ? Pentru că prin educația dinainte de 1989 preoții erau descriși ca fiind de un anumit tip.
Or, toate lucrurile astea explică inerția care încă se mai manifestă, de la tipul de societate unde nu aveai voie să te întâlnești unul cu altul, la extrema cealaltă, când devii foarte activ într-un câmp social. E nevoie de puțină răbdare, dar cred eu că trendul e încurajator.
Mai există familii numeroase? Care sunt caracteristicile acestora? Ne puteți face un portret al unei astfel de familii?
Sunt. Da. Noi avem programul Sfântul Stelian, dedicat familiilor cu mulți copii. Am început să ajutăm familiile ce au mai mult de opt copii, pentru că dacă am fi încercat să ajutăm toate familiile care au mai mult de cinci copii această ar fi depășit capacitatea noastră de a ajuta.. Ceea ce e o veste bună – nu pentru că nu avem capacitatea, ci pentru faptul că sunt multe. Oficial, avem pe raza arhiepiscopiei 153 de astfel de familii, în județele Iași, Botoșani și jumătate din județul Neamț, cât este jurisdicția arhiepiscopiei noastre. Toate au de la opt până la 13 copii. Ce veste bună vă pot da este că aceste familii nu sunt majoritar sărace, cum s-ar putea crede, și nu sunt nefericite, cum iarăși s-ar putea crede. Ba dimpotrivă!
Am avut privilegiul să merg din casă în casă, pentru că am vrut să-i cunoaștem exact în mediul în care ei trăiesc. De multe ori am mers pe neanunțate, pentru că așa era situația. Mi-aduc aminte că am fost undeva, în zona Darabani, într-o vizită neanunțată și am fost încântat să intru într-o familie cu nouă copii. Toți erau la școală. Casa era plină de diplome. Tatăl era foarte bine îmbrăcat, chiar proaspăt bărbierit: un om care se respecta și care, atunci, se pregătea să meargă… la plug. Pentru mine, această imagine este absolut minunată.
Alt exemplu. Altă familie, din zona Iașiului, ni se plângea: „Părinte, noi avem cu ce trăi. Ni se dă un ajutor social de la primărie, dar noi nu ne mai ducem să-l luăm, pentru că lumea nu ne mai scoate din «proști»”. Se promovează această imagine, că familia numeroasă înseamnă incultură, sărăcie, mediocritate. Nu este deloc adevărat! Vestea bună pe care o dau este că marea majoritate a acestor 153 de familii sunt familii cu mare demnitate, decente.
E dureros ce spun, dar ele poartă povara etichetei „familie numeroasă” care, în loc să fie ajutată și apreciată, este blamată și pusă la zid. Iar oamenii aceștia își poartă crucea cu demnitate și cu bucurie. I-am cunoscut și multe lucruri mi-au rămas în suflet și-n minte. Mărturisiri de genul: „Dacă ni l-a trimis Dumnezeu, ce să facem? Să-l omorâm?” O astfel de logică te umple de bucurie și de optimism. Pentru că, de cealaltă parte, știu că avem această tendință de a gândi astfel: „Nu pot avea încă un copil pentru că este greu, nu am serviciu suficient de bun…” Știm toate aceste argumente. Familiile despre care am vorbit arată că există nu numai contraargumente, dar că Dumnezeu dă putere atunci când omul vrea să facă binele.
La Vatican se desfășoară în aceste zile un Sinod pe problema familiei. De curând, Rusia a organizat, cu implicarea oficialilor de stat de cel mai înalt nivel și a conducătorilor cultelor principale din țară, Forumul Internațional „Familii numeroase și viitorul umanității”, cu peste 1.000 de participanți. Oare în România nu este loc de mai mult în ceea ce privește sprijinirea familiei de către instituțiile statului, de către culte și societatea civilă?
Întotdeauna este loc și de mai mult. Nu aș merge pe ideea că la noi este reavoință, ci că toate lucrurile au stadiile lor de dezvoltare, în evoluția lor. Am două variante. Una este să observ că România nu organizează un congres internațional pentru familii și asta m-ar întrista. Dar am și cealaltă variantă: să mă uit la faptul că în Arhiepiscopia noastră există un departament Pro Vita și, mai mult, există o preocupare foarte serioasă la nivel de Arhiepiscopie pe problema familiei. Reprezintă, desigur, doar un început, dar care pe mine mă face fericit. Dacă lucrurile merg în direcția de până acum, vom reuși.
Prea mult avem tendința să spunem: „Aceia fac, noi nu facem”. Bun. Păi, hai să facem! Cred că aici noi ar trebui să avem mai mult curaj. Visăm și ne uităm nostalgic la tot ce fac alții, fără a băga de seamă că am putea să facem uneori chiar mai mult și mai bine decât fac alții – cu o singură condiție: pur și simplu să ne apucăm de treabă. Iar eu sunt optimist. Vom reuși.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
