Persoanele cu dizabilități, hârtia de turnesol a societății: „Dacă nouă ne-ar fi mai bine morți, ce alte categorii vor urma?”
Diane Coleman, apărătoare a drepturilor persoanelor cu dizabilități, s-a mutat la cele veșnice în prima zi din luna noiembrie, la vârsta de 71 de ani. Era țintuită într-un scaun cu rotile de la vârsta de 11 ani, iar medicii se așteptaseră ca ea să moară înainte de a atinge vârsta adultă.
Diane Marie Coleman s-a născut în 11 august 1953 la Tawas City, în statul american Michigan. La 10 zile după naștere, a fost adoptată de soții William și Dolores Coleman. El deținea un magazin de electrocasnice, iar soția era casnică.
Fetița a fost diagnosticată la 6 ani cu distrofie musculară, despre care medicii au spus mai târziu că este de fapt atrofie spinală musculară și că va necesita o intervenție chirurgicală. Conform legilor vremii, agenția de adopții le-a spus soților Coleman că pot renunța la adopție și pot trimite fetița înapoi în îngrijirea statului, dar ei au refuzat.
În schimb, au încurajat-o pe fiica lor adoptivă să învețe foarte bine și să urmeze o facultate într-o perioadă în care multe persoane cu dizabilități nu făceau aceasta. Diane absolvit Psihologia la Universitatea din Illinois în 1976, iar cinci ani mai târziu a obținut diplome în Drept și Afaceri de la Universitatea California din Los Angeles.
În anii 1980, a lucrat pentru Departamentul Californian pentru Protecția Consumatorilor. În această perioadă s-a alăturat organizației Adapt, după ce, în 1985, a participat la primul său protest – împotriva lipsei ascensoarelor pentru scaune cu rotile în autobuzele din Los Angeles.
În anii 1990, a elaborat planuri pentru un centru dedicat nevoilor persoanelor cu dizabilități și a fondat organizația de advocacy Not Dead Yet („Încă nu am murit”).
Not Dead Yet a apărut la Universitatea Princeton în 1999, după ce instituția a anunțat angajarea lui Peter Singer, un filosof australian care susținea eutanasia voluntară pentru persoanele cu dizabilități. Diane Coleman a declarat pentru The Independent că Peter Singer era „un susținător public al genocidului și cel mai periculos om de pe pământ”.
O altă țintă a organizației a fost dr. Jack Kevorkian, care a devenit un nume cunoscut în aceeași perioadă după ce a ajutat niște pacienții să-și pună capăt zilelor.
„Este forma supremă de discriminare să oferi oamenilor cu dizabilități ajutor pentru a muri fără să le fi oferit opțiuni reale pentru a trăi”, declara ea pentru New York Times în 2011.
„În unele state, persoanele sărace și cu dizabilități, vârstnicii și pacienții cu boli cronice pot primi asistență pentru a muri, dar nu pot obține pantofi, ochelari de vedere sau servicii de stomatologie”, remarca ea în 1996 în fața Comitetului judiciar al Camerei Reprezentanților din SUA.
Ea considera că așa-zisul „drept de a muri” este o dovadă că societatea nu îi prețuiește pe oamenii ca ea și un avertisment că sistemul de sănătate publică este defect.
La finele anilor 2000, mușchii care îi controlau respirația au început să slăbească, iar ea folosea un ventilator. Dar a rămas director executiv la Not Dead Yet până la moarte, insistând că lupta ei nu era doar pentru persoanele cu dizabilități, ci pentru toată lumea.
„Persoanele cu dizabilități sunt hârtia de turnesol (a societății)”, declara ea în 1996 pentru The Village Voice. „Problematica sinuciderii asistate și a eutanasiei este un test pentru națiunea noastră. Dacă nouă, celor care avem dizabilități, boli cronice sau terminale, ni se spune că ne-ar fi mai bine morți, ce alte categorii de persoane vor mai urma?”
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
