Mărturii despre criza de sarcină / Revista „Pentru Viață” nr. 15 / 2026

Dr. Eliza Maria Cloțea: o criză de sarcină în urma unei tomografii computerizate (CT)

Îmi amintesc de Elena*, o fetiță care s-a născut în februarie 2023. Mama ei, neștiind că este însărcinată, a făcut o tomografie computerizată (CT) pulmonar având pneumonie. La câteva săptămâni, a descoperit că este însărcină în 11 săptămâni. Șoc, teamă, negare.

Primul medic la care s-a dus i-a recomandat imediat să facă avort, spunându-i că acest copil va fi afectat grav în urma expunerii la CT. Al doilea medic la fel. Al treilea medic i-a spus că probabil nu ar fi afectat, dar se oferă să îi facă avort dacă dorește.

Când am intrat în legătură cu ea, i-am promis că o ajut să găsească informații corecte și că o voi sprijini indiferent dacă bebelușul ar fi afectat sau nu. Nu cunoșteam în detaliu implicațiile unui CT în sarcină, așa că am început să caut. Timpul era prețios – femeia avea o programarea pentru avort în 2 zile.

1. Voi rămâne veșnic recunoscătoare celor de la The Health Physics Society, o pagină medicală dedicată popularizării științei legate de expunerea la radiații. Ei explică:

1. Orice investigație cu raze X care nu vizează pelvisul (zona unde se afla uterul și sarcina) nu afectează copilul;
2. Un CT de pelvis conține doar 1/10 din doza care ar produce efecte dăunătoare.

În acel moment, am simțit că KNOWLEDGE IS POWER: informațiile pe care i le-am oferit Mariei* au ajutat-o să prindă putere. Și-a anulat programarea la avort, deși au continuat presiuni mari de face avort din partea celor din jur.

În februarie s-a născut Elena, sănătoasă, voinică, o bucurie. Mă gândesc cum era dacă nu ni se intersectau drumurile și Maria ar fi cedat presiunilor de a face avort. Slavă Domnului pentru fiecare ocazie de a-i ajuta pe cei din jur.

* Numele au fost schimbate pentru protejarea identității.
Mărturie publicată integral în cartea „În mijlocul furtunii: mărturii despre criza de sarcină”

„Pentru mine, avortul nu este ceva abstract. Este realitatea în care eram la un pas să-mi pierd viața”

Eram în primul an de facultate. Obișnuiam să le povestesc părinților ce făceam în cămin, unde știau că îmi petreceam timpul atât cu băieți, cât și cu fete.

Într-o zi, mama mi-a spus din senin:

– Știi, nu ar fi nicio problemă legat de copil dacă s-ar întâmpla rămână gravidă o fată.

Surprinsă, am întrebat-o pe un ton ușor deranjat ce vrea să spună cu asta.

La care mama mi-a răspuns:

– Nimic, doar că m-aș bucura să mai cresc un copil.

Tata nu spunea nimic, doar zâmbea ușor. Iar eu am încheiat discuția spunându-i că nu se va întâmpla asta.

Două zile mai târziu, când am rămas doar eu cu tata acasă, m-a întrebat:

– Știi de ce ți-a spus mama că nu este nicio problemă cu copilul?

– De ce?

– Ea a plâns foarte mult când a aflat că este gravidă cu tine, dar nu de fericire. Toată perioada sarcinii a vrut să facă avort, pentru că nu aveam o situație financiară bună, aveam amândoi în jur de 40 de ani și fratele tău mai mare se pregătea să intre la liceu. Oricât încercam să o încurajez că totul va fi bine, nu mă asculta. Așa că i-am spus ceva grav: dacă va face avort, vom divorța – știam că nu o să facă și nu o să divorțăm, bineînțeles, dar a fost singurul mod de a o scoate din panica ce o cuprinsese.

Auzind asta, am înțeles altfel cuvintele mamei mele din bucătărie. Și am înțeles de ce zâmbea tata: era ca și cum mama îi confirma încă o dată că a procedat bine cu două decenii în urmă.

Pentru mine, avortul nu este ceva abstract. Este realitatea în care eram la un pas să-mi pierd viața – și realitatea în care, din păcate, milioane de copii își pierd viața anual în lume.

A.

„Știam că e bine să naști copiii, că sunt dăruiți de Dumnezeu, dar în acel moment aveam doar frica de ce o să se întâmple și gândul la avort”

Mă numesc Marina. Am 74 de ani acum și sunt la pensie. Am fost zeci de ani asistentă medicală, întâi la stat, iar după ’90 la privat. M-am căsătorit în tinerețe cu un băiat credincios. Când eram însărcinată în 7 luni cu primul copil, am făcut apendicită. M-au operat de urgență, a fost dificil. Mi-au scos și trompa dreaptă, că era plină de puroi. Am născut foarte greu. S-a lipit greu operația. M-a ajutat Dumnezeu și am născut cu bine, un băiat, care a devenit preot. După naștere, medicii mi-au zis că e foarte greu de rămas însărcinată cu o singură trompă. Dar, după un timp s-a întâmplat!

Aveam o teamă foarte mare legată de operația aceea. M-am gândit imediat să fac avort. Știam că e bine să naști copiii, că sunt dăruiți de Dumnezeu, dar în acel moment s-au șters toate aceste lucruri din mintea mea. Aveam doar frica de ce o să se întâmple și gândul la avort.

În următoarea noapte am visat o fetiță foarte frumoasă, care m-a tras spre ea, m-a sărutat pe ambii ochi. Avea în mâini o eșarfă mare, neagră, iar o voce îmi cerea icoana cu Mântuitorul pe care o aveam în cameră.

Mi-a fost ușor să fac avort, fiind cadru medical. Am găsit un doctor și am făcut avortul, deși nu era legal în acea vreme. În cei 50 de ani care au urmat, viața mea a fost o suferință continuă.

Familia mea s-a destrămat. Când am rămas însărcinată cu fetița, soțul a zis că, dacă o voi naște, de bucurie se va duce în genunchi până la serviciu și înapoi. Vă dați seama că n-am ținut cont nici de el, nici de ce gândisem la începutul căsătoriei, că vrem o viață de familie frumoasă și mai mulți copii… Am plâns toată viața după ea. Dacă eram înțeleaptă, acum aveam doi copii în viață. Probabil eram mai fericită, mai mulțumită.

Marina

Mărturie publicată integral în cartea „În mijlocul furtunii: mărturii despre criza de sarcină”