Vă prezentăm mai jos trei mărturii ale unor persoane care, deși la un moment dat în viața lor au ales avortul, au decis să rupă tăcerea și să recunoască în mod public că avortul este o tragedie. Mărturiile au fost prezentate la Marșul pentru viață 2014 din Statele Unite.
Irene: Consecințe pe viață
Bună! Mă numesc Irene Zamorano. Sunt coordonator regional pentru districtele Los Angeles și San Benedicto din statul american California. Acum unsprezece ani am făcut avort. Eram în a șasea lună de sarcină. Am mers la clinică. Mă simțeam de parcă aveam un număr pe spate și semnul dolarului pe față.
De îndată ce persoana care făcea avortul mi-a injectat în burtă medicamentul, instantaneu mi-am simțit fiica dând din picioare, răsucindu-se și izbind cu pumnii. Mai târziu, am aflat că făcea așa pentru că era arsă. A fost o procedură care s-a desfășurat pe parcursul a două zile, pentru că a doua zi a trebuit să mi-o rupă bucățică cu bucățică din corp. După ce am simțit-o luptându-se să scape cu viață, m-am dus la o maternitate locală, dar doctorul mi-a spus că, deși îi auzea inima bătând puternic, aceasta nu avea să mai dureze prea mult, din cauza otrăvii injectate.
A doua zi nu am avut altceva de făcut decât să mă gândesc descurajată cum aveam să-i înmormântez fetița. Am îngropat-o peste câteva zile. Vedeți, avortul nu este o soluție rapidă. Mi-a lăsat consecințe pe viață: depresie, anxietate, tulburări alimentare. A trebuit să le spun celor șapte copii ai mei că mama despre care ei știau că îi purtase la sânul ei, mama care îi protejase mereu, a pus capăt vieții unei surori a lor.
Vedeți, Părintele Pavone avea dreptate când a spus: „O femeie nu face avort pentru că are libertatea de a alege. Face avort fiindcă nu are libertate și nu are de ales”.
Mulțumesc.
Sursa: Silent No More
Carol Maria: Nu este doar o simplă procedură
Mă numesc Carol Maria și sunt din Reno, în statul Nevada, dar am crescut în California, în zona Bay Area. Ar fi avut 36 de ani acum. De-a lungul anilor, avortul a însemnat diverse lucruri pentru mine. La început, am vrut doar să pretind că nu s-a întâmplat niciodată. Dar s-a întâmplat. La 31 decembrie 1936, iubitul meu m-a condus la Kaiser Permanente, un centru din Santa Clara afiliat organizației Planned Parenthood, pentru că aveam programare pentru avort.
M-au anesteziat pentru procedură, ceea ce m-a făcut să neg mai ușor problemele psihologice ulterioare. Ulterior, nu am puteam scăpa de furia care mă apuca de fiecare dată când se discuta subiectul. Cred că de fapt eram furioasă pe oamenii care îndrăzneau să sugereze că avortul era ceva rău. Dar am ajuns să recunosc că îmi vărsam amarul pe alții. Numai după ce am acceptat că eu am fost cea care a permis uciderea propriului meu copil, mi-am putut depăși furia și comportamentul autodistructiv.
Am căutat iertarea și am început să mă vindec. Acum mă gândesc câte relații am pierdut. Pe cea cu fiul meu, care niciodată nu a avut șansa să tragă aer în piept. Cu tânăra femeie care pe care el ar fi numit-o mireasă și cu copiii lor, care ar fi fost nepoții mei. Avortul schimbă înfățișarea familiei și îi refuză tinerei speriate ocazia să înceapă să ia decizii în legătură cu viața ei – decizii care să nu mai fie centrate pe ea însăși, ci pe cineva care are nevoie de protecția și grija ei, cineva care nu-i cere decât dragostea.
Îmi doresc să nu fi crezut minciuna că o simplă procedură „va face problema să dispară”. A început ca o provocare și s-a transformat într-o tragedie, de aceea am decis să rup tăcerea.
Sursa: Silent No More
Jim din Rhode Island: Nu faceți greșeala mea!
Sunt de acord că majoritatea avorturilor se întâmplă din cauză că tatăl nu o sprijină pe mamă în perioada sarcinii. Sunt unul dintre acei tați. Când prietena mea mi-a spus că e însărcinată, nu am realizat că ni s-a dat cel mai mare dar: paternitatea, respectiv maternitatea. Nu am realizat minunatele căi prin care copiii ne completează și ne împlinesc viața.
Astăzi, totuși, accept ceea ce am făcut. Am luat viața propriului meu copil. Văd toate aceste persoane tinere, minunate, aici: generația Pro-Viață. Și realizez că fetița mea nu ar fi mai în vârstă decât unii dintre aceștia. Nu știu cum să descriu durerea, supărarea pe care o simt pentru ceea ce i-am făcut copilului meu și mamei sale. Sufăr pentru cele două fete ale mele, acum adulte, care au fost lipsite de sora lor, la fel ca și ceilalți membri ai familiei care nu au cunoscut vreodată bucuria prezenței ei. Toate acestea din cauza alegerii mele egoiste.
Avortul îi lasă tatălui o rană emoțională profundă. Durerea este uneori copleșitoare. Acolo este rușinea, vina, dezgustul de sine însuși, deznădejdea. Abia după mulți ani am înțeles că mi-am sacrificat copilul pentru propriile dorințe egoiste.
Dar viața mea s-a schimbat impresionant, pentru că mi s-a dat un dar pe care niciodată nu-l merit. Darul iertării. Am învățat că Dumnezeu mă iubește atât de mult, încât Și-a trimis pe propriul Fiu din Rai să plătească pentru toate alegerile mele greșite, inclusiv pentru avortul meu. S-a sacrificat pe Sine astfel încât eu să pot fi eliberat de rușinea mea, de vină, de durere, de comportamentele mele distructive, toate consecințe tipice ale avortului.
Iisus ne-a învățat că trebuie să ne sacrificăm pe noi înșine pentru ceilalți și că este mai bine să dai decât să primești. Avortul te învață opusul. Avortul ne învață să-i sacrificăm pe ceilalți pentru noi. Avortul este un act egoist. Este egoist să crezi că avortul o afectează doar pe mamă sau doar pe ea și pe tată. El afectează întreaga familie.
Dacă și tu suferi fiindcă ai ales să avortezi, te îndemn să faci cum am făcut eu. Întoarce-te la Iisus Hristos! Cere iertare și ajutor! El așteaptă să te ajute în durerea ta și să-ți pună sufletul la adăpost. Acolo este speranță și vindecare în Domnul Iisus Hristos. Am cunoscut acest lucru. Și de aceea am decis să rup tăcerea.
Sursa: Silent No More
Traducere: Iulia Maria Iosif
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
