Un articol excepțional din The Federalist mi-a mers drept la inimă. „Fecundofobia: frica de copii și femei fertile” este mai mult decât titlul acelui articol; este, de asemenea, tema primilor 20 și ceva de ani ai vieții mele.
Sunt aici ca să vă spun că fecundofobia este universală. Am fost martoră și am participat la aceasta aproape întreaga mea viață.
Lucrurile stau în felul următor: mi-am dorit copii de când eram destul de tânără. Dar nu recunoșteam – cu siguranță nu altora, și nici măcar mie însămi.
A avea copii era sinonim cu a renunța, a te conforma, a fi părăsit, a nu avea inițiativa, a nu dori o viață interesantă, a deveni parte a problemei și a nu avea altceva mai bun de făcut. Niciuna din prietenele mele apropiate nu admiteau că vor copii. În mod tacit se subînțelegea că, dacă vom fi vreodată însărcinate, va fi ceva accidental și va trebui să decidem dacă vom face un avort sau nu.
În perioada când sufeream și eu de fecundofobie, obișnuiam să spun ceva de genul: „ Hei, am văzut-o pe (o fată anume pe care o cunoșteam din liceu) la magazin; avea vreo trei copii…” Reacțiile variau de la a da din cap dezaprobator, la strigăte precum: „ Închideți fabrica!” Cu toții eram de acord cu tristul fapt că acea fată a ales să nu facă nimic important cu viața ei, în loc să continue să facă ceea ce făceam noi, lucru care, la momentul respectiv, era să fumăm iarbă. (Ironia a trecut neobservată complet. Din cauza ierbii.)
Mi-am suprimat dorința de a avea copii de cele mai multe ori. Uneori, de obicei când consumam alcool, această dorință reieșea la suprafață și spuneam cuiva. Odată, după o sticlă de vin roșu, am încercat să-mi conving un prieten să semneze un contract, scris pe un șervețel, că mă va ajuta să am un copil pe care îl voi crește singură, fără ca el să aibă vreo obligație. A refuzat, pentru că era treaz și nicidecum idiot. Îi voi fi recunoscătoare pentru totdeauna pentru asta.
De-abia la vârsta de 28 de ani, când am devenit catolică, am început să recunosc și să admit în mod deschis că vreau copii. Apoi a mai durat până la 33 de ani să găsesc și să mă căsătoresc cu bărbatul potrivit, iar acum, cu un an mai târziu și după o sarcină pierdută, încă nu am copii. Dar cel puțin am curajul necesar să-mi recunosc dorința (complet naturală și deloc rușinoasă) de a procrea.
Pentru că este natural. Și este bine. Sfânta Scriptură numește copiii o binecuvântare. Și chiar dacă nu prea ești „cu religia”, e un fapt recunoscut că, un declin în rața fertilității nu este un lucru deloc bun pentru noi, ca societate sau ca specie.
Adevărul este că, fecundofobii de serviciu vor să credem că, astăzi, „copii” se traduce prin dezastru – suprapopulare, supraaglomerații, foamete, ajutor! Aah! – pentru că îi ajută să avanseze cu agenda lor, adică să obțină mai multe voturi, adică mai mulți bani și mai multă putere.
Cine poate să conteste acest lucru? Credeți că afacerea Planned Parenthood ar avea o atât de mare amploare – cu ajutorul banilor plătitorilor de taxe – dacă toți am crede că, într-adevăr, copiii sunt o binecuvântare și că o fertilitate bună este în folosul nostru, ca oameni sau ca și cultură?
Așa credeam și eu.
Este timpul să ne depășim fricile iraționale și să trecem peste aversiunea față de copii și de mamele acestora. Este timpul să încetăm să ne uităm de sus la oamenii care doresc să aibă familii numeroase, și să ne amintim că, odată, eram înțelepți să consideram astfel de familii, norocoase. Ce se poate face în mod personal pentru a combate răspândirea fecundofobiei? Fiți împotriva curentului: nașteți copii!
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
