FENGSHUIU’ în camera copilului

de Andreea Giurgea

Notă: Andreea Giurgea are 42 de ani, este căsătorită din 1993 și are 6 copii. A terminat Facultatea de Jurnalism a Universității București în 1997 și Facultatea de Psihologie a Universității Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanța ca psihoterapeut.

Trebuie să vă fac o mărturisire – acum, că am intrat în Postul Paștelui: sunt o persoană invidioasă.

Îmi place să cumpăr reviste de amenajări interioare – din categoria „casa și grădină”. Ei, și când văd prin reviste câte o cameră „de copii” frumos aranjată – știți, cu mobilă imaculată, câteva jucării asortate expuse estetic pe rafturi, mochetă sau covorașe pastel, rochițe albe de dantelă agățate artistic de un cuieraș vintage și câte o păturică brodată sau ursuleț de pluș aruncate lejer pe patul perfect ordonat simt, incontrolabil, cum urcă în mine un val de indignare și de ciudă.

De douăzeci de ani mă lupt cu „camere de copii” fără a reuși nici pe departe să mă apropii de standardele din reviste.

Idei și bunăvoința am, dar cumva în lumea reală nu îmi iese cum ar trebui. Orice tentativă de fengshuire a spațiilor comune se lovește de opoziția generației pitice, care nu îi prea vede rostul. Care are cu totul alte idei despre funcționalitatea spațiului de locuit decât avem noi, adulții.

Ei bine, unde ne întâlnim? Cum facem să ne aranjăm casa astfel încât să fie un spațiu prietenos și pentru noi și pentru ei? Nu am pretenția că am toate răspunsurile, dar pot încerca să vă povestesc din experiența noastră.

În primul rând aș zice că ar fi bine să începem prin a nu ne complica inutil. Un bebeluș, spre exemplu, are nevoie de un loc în care să doarmă în siguranță și ceva spațiu de depozitare pentru hăinuțe și cosmetice. Eventual un loc în care să poată fi schimbat și îmbrăcat (acesta poate fi însă improvizat cu ușurință pe o masă dezafectată sau pe un colț de pat). Alte piese de mobilier nu sunt neapărat necesare – nu vreau să spun cu asta că nu le putem cumpăra dacă ni le permitem și ne plac, cu rezervă de a fi atenți pe unde le punem că, amețiți de nesomn, să nu ne împiedicăm de ele. Atenție, ce ne place nu e neapărat practic și util. Într-un acces de entuziasm am cumpărat odată niște adorabile baldachine pentru pătuțuri de la IKEA. Le-am dezafectat destul de repede că ne încurcau. Erau și încă mai sunt adorabile. Prin pod. În schimb coșul de nuiele în care mă culcau părinții mei când eram mică a fost un real succes. Cu el puteam lua bebelul lângă mine în pat fără teamă de accidente, și putea fi mutat extrem de ușor dintr-o cameră în alta la nevoie (chestie deloc neglijabilă când crești mulți copii într-un spațiu prea mic).

(Paranteză: nu lăsați spațiul „prea mic” să vă descurajeze. Nu aveți nevoie de cine știe ce loc pentru a crește copii. Un bebeluș poate bine mersi să doarmă cu părinții în camera în primele luni, dacă îl obișnuiți cu zgomotele și ritmurile casei. Mai târziu, ne adaptăm după posibilități. O idee bună pentru a păstra intimitatea părinților poate fi mutarea dormitorului lor, cu arme și bagaje, în camera de zi. Cu puțină imaginație poate arăta surprinzător de bine.

Citește și: „De la al treilea copil, nu am mai simțit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog și mamă a șase copii

Când copilul mai crește putem porni de la ideea că „prietenos” înseamnă „sigur”. Odată cu apariția deplasării independente – pe la 7-8 luni – e nevoie să scanezi toată casa cu ochi de vultur. Prizele, sertarele și rafturile joase, colțurile mobilelor, măsuțele pe care zac tot felul de obiecte mărunte, aragazul, coșul de gunoi și chiar mașina de spălat prezintă pericol de accidente. Copiii au o curiozitate nestăpânită dublată de fascinația pentru experimentare a noului. Se mai potolește puțin când încep să meargă (de fapt se mută pe experimentarea deplasării în viteză). Însă până să ajungă acolo bagă în gura orice obiect pe care pun mâna. Deci, maximă atenție! Nu mizați pe ideea că nu veți scăpa copilul din ochi, sunt mult mai rapizi decât par. Obiectele periculoase trebuie fie eliminate, fie plasate undeva unde să nu le poată ajunge. Și, începând de la această vârstă, copilul va petrece un timp considerabil pe podeaua locuinței, deci ar fi bine să găsim soluții de a o ține caldă și curată. (Dacă optați pentru mocheta sau covoare alegeți culori anti-pete!)

Ah, și tot acum apare și nevoia de depozitare a jucăriilor – care, vrând nevrând, se cam adună. Cu vreo 18 ani în urmă am dat peste un articol al reputatei psihanaliste franceze Francoise Dolto despre mobila ideală a unei camere de copil mic. Jucăriile, spunea ea, trebuie să fie mereu la îndemână copilului, orice vârstă ar avea acesta. Inteligența la copiii mici se dezvoltă odată cu manualitatea, iar operațiile mentale abstracte se construiesc prin interiorizarea mânuirii obiectelor concrete. Am aruncat schițele de rafturi și am rezolvat problema cumpărând de la Metro niște navete de plastic colorat de 13 lei bucată. Partea bună e că după ce termină copilul cu ele le poți recicla prin cămară, balcon, etc; sunt ideale pentru depozitare. De-a lungul anilor, am mai folosit diverse alternative. Cel mai bun raport preț-calitate l-am obținut cu un imens coș împletit de nuiele pe care l-am luat cu 8 lei din piață. Acuma ținem în el patinele, în pod.

(O idee bună ar fi totuși să ascundeți într-un loc inaccesibil o parte din jucării și să le oferiți copilului când se plictisește de celelalte. Apoi le ascundeți pe cele de care s-a plictisit și după o vreme repetați figura).

Citește și: „Familia înseamnă să te lași pe tine și plăcerile tale la o parte. Și asta nu e ușor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog și mamă a șase copii

De pe la 3 ani în sus începe perioada „constructivistă”. Copilul începe să își clădească în jur micile lui universuri. Și nu are nevoie de jucării scumpe, în general se descurcă cu ce are prin jur. „Căsuțe” pentru diferite personaje improvizate din te miri ce, corturi din scaune și cearșafuri, un adevărat fort adăpostit sub masă.și, bineînțeles, pentru cine și le permite, magicele Lego. (Sau varianta chinezească la juma de preț.) Cuvântul de ordine pentru această etapă ar fi „spațiu”. Copiii au nevoie de spațiu – fizic – pe care imaginația lor să fie liberă să îl populeze. Așa că nu vă grăbiți să umpleți cu mobilier o cameră mică. O bună idee ar fi să alegeți piese care creează spațiu, cum ar fi patul suspendat – sau paturi suprapuse, pentru cine are mai mulți copii. (Bineînțeles, dacă aveți o casă spațioasă cu camere mari puteți să vă jucați cu spațiul cum vă taie capul). De birou nu e nevoie înainte de a intra la școală.

Acum se atinge un maxim al conflictului de interese cu adulții în chestiunea spațiului locativ. Noțiuni că „ordine” și „curățenie” au pentru cele două generații înțelesuri extrem de diferite. Fetița voastră nu va înțelege de ce plasarea apartamentului poneilor (improvizat în câteva cutii de pantofi) fix în dreptul sertarului pentru șosete vă provoacă o criză de nervi. Băiețelul vostru se va isteriza fiindcă i-ați aruncat la gunoi o chestie obscură și înțepătoare de plastic reprezentând importanta arma a unui luptător ninja. Ce să faceți? Soluția optimă în cazul oricărui conflict: negociere. Până unde să mergeți? Până la jumătate. Nu cedați pe toată linia, impuneți niște reguli de siguranță și igienă. Se poate ajunge la compromisuri ciudate (spre exemplu, în „perioada lego” a fiului meu ajunsesem să aspirăm la el în camera amândoi o dată pe lună, cu mare atenție la minusculele arme ale luptătorilor ninja). O regulă foarte bună e „nu începeți să înșirați chestii înainte să le strângeți pe cele din jocul anterior”.

Vestea bună e că atunci când mai cresc și descoperă jocurile pe computer toată dezordinea se va muta în spațiul virtual. Vestea rea e că de fapt nu vreți să se întâmple asta. Cel puțin nu înainte de vreme.

Încă un detaliu important. Oricât de practic și frumos veți aranja camera copilului, copilul, atâta timp cât e copil, nu va sta în ea. Va sta pe capul vostru. Prin urmare haosul pe care îl generează în lumea obiectelor va migra după voi. Nu vreau să vă spun cum arată la noi în casa camera de zi, că vă îngroziți. Periodic soțul meu face câte o criză în care ne amenința că „aruncă tot” (ideea e de fapt „v-am făcut camere, țineți-vă lucrurile acolo”. Nu și le țin). Eu, deși îmi e greu, sunt mai resemnată. Știu că mai avem la dispoziție doar vreo câțiva ani de hăinuțe, încălțări, cărți, caiete, plastilina, carioci, elastice de prins părul, borcane cu pensule în apă murdară, rucsăcei etc risipite peste tot. Apoi vor pleca. Și voi avea în sfârșit casa armonioasă, liniștită, cu fengshuiu ideal, așa cum o merit.

Ca în reviste.