avort

Avortul ucide pe cei vii

hands
http://www.freedigitalphotos.net

Articol preluat de la Alianța Familiilor din România

Scriem astăzi despre avort dintr-o perspectivă inedită: avortul ucide și pe cei vii, nu doar pe cei nenăscuți. Celor vii, însă, nu le ucide trupul ci sufletul și viitorul. Numărul de femei care își regretă avortul e mare, dar pentru presă subiectul acesta pare să fie taboo. E un subiect ignorat și pare-se lipsit de interes pentru marile cotidiene ale României și Occidentului. De aceea, rămâne publicațiilor online, atât în România cât și în afara ei, să îl prezinte. Răsfoind informațiile lumii virtuale, depistam un număr în creștere de mărturii ale femeilor care și-au avortat copiii și își regretă faptele. Legea nu le condamnă, dar le condamna conștiința. Presiunea și neliniștea lăuntrică, constantă și deseori incurabilă, cu care se confruntă aceste femei lasă cicatrice care dăinuie o viață întreagă. Dar nu numai femeile sunt afectate. Suntem afectați noi toți: bărbații care așteaptă să devină tati, părinții care nădăjduiesc să devină bunici, copiii care își doresc frați și surori. În final, avortul ne ucide pe noi toți, pe cei vii.

Date statistice

România noastră îmbătrânește mai repede decât ne așteptam iar ceasul ei biologie bate tot mai încet. Luna trecută Ziarul Financiar a publicat un articol alarmant care ar fi trebuit să facă la fel de mari valuri în România cât a făcut campania prezidențială. Subiectului lui trebuia să i se acorde la fel de multă atenție și să fi fost dezbătut de pretendenții la președinția țării. Dar nu au făcut-o. Articolul ne informează că în ultimele două decenii populația școlară a României a scăzut cu un sfert. În 1995 4.7 milioane de elevi și studenți erau înmatriculați în școlile și universitățile României. Anul acesta au mai rămas doar 3.6 milioane. [Detalii aici: Populația școlară scade, iar tinerii își găsesc din ce în ce mai greu un loc de muncă. Ce sfaturi au angajatorii pentru ei | Ziarul Financiar | Ziarul Financiar] Unde sunt cei 1.1 milion care lipsesc?

Însărcinată? Suntem alături de tine. Sună acum la 0800.070.013

Răspunsul nu e greu de aflat: majoritatea dintre ei au fost avortați. Românii din Italia au născut, anul trecut, 20.000 de copii, 20.000 de ființe umane care vor contribui la reabilitarea demografică a muribundei Italii, nu a Țării Mama. [Detalii aici:http://www.gazetaromaneasca.com/observator/36-comunitate/8752-20000-de-copii-romani-nscui-in-italia-anul-trecut.html] În contrast, luna trecută au fost emise ultimele date statistice privind rata avortului în America. În 2013 au fost avortați acolo 730.322 de copii nenăscuți, cel mai mic număr din 1973 încoace când avortul a fost legalizat de Tribunalul Suprem. [Detalii aici: http://www.washingtonexaminer.com/cdc-18-of-all-pregnancies-end-in-abortion-730322-is-a-new-low/article/2556742] Vestea e încurajatoare. După 1973 numărul avorturilor în America se apropia ori trecea de 1 milion anual. Dar a scăzut cu 30% între 1973 și 2013. Cifrele acestea sunt și mai încurajatoare considerând că în aceeași perioada de timp populația Americii a crescut cu 30%.

Ce explică scăderea vertiginoasă a avortului în America? Răspunsul a fost dat de o publicație influență, seculară, americană, The Atlantic: seriozitatea și perseverența mișcării proviață din America din 1973 încoace și mai ales implicarea continuă a creștinilor în bătălia pentru dreptul la viață al copiilor nenăscuți. [Detalii aici: http://www.theatlantic.com/politics/archive/2014/12/why-is-the-abortion-rate-falling/383300/] Pentru a ajunge aici, însă, au fost făcute sacrificii mari. În rândurile din față au fost femeile creștine care au refuzat să îmbrățișeze noul „drept” la avort conferit lor de Tribunalul Suprem și au ales să asculte mai mult de Dumnezeu și de instinctul maternal decât de propagandă feministă.

Despre o astfel de femeie scriem astăzi. E mărturia unei femei creștine care și-a avortat doi copii, a dat viața la 2 copii, a rămas iarăși însărcinată și a vrut să avorteze din nou. Conștiința a cercetat-o și s-a răzgândit. Pe parcurs, însă, avortul i-a distrus familia, căsătoria, relațiile cu soțul, cu semenii, și cu biserica ei. Dar ziua când a vrut să-și avorteze ultimul copil i-a schimbat viața. A stat ore în șir în fata clinicii de avort cugetând la viața ei, trecutul ei, și la ravagiile pe care avortul le-a făcut în viața familiei ei. În momentele acelea de cercetare și-a revenit în fire. Rămâne să citiți detaliile în mărturia de mai jos. Titlul în engleză al articolului este Navigating the Waters of a Broken Life: My Abortion Story, și poate fi citit aici:http://thefederalist.com/2014/06/19/navigating-the-waters-of-a-broken-life-my-abortion-story/ El a fost abreviat și tradus pentru cititorii noștri de Simona Preotu (AFR Sibiu), profesoara de engleză, soție și mama a doi copii cu care Dumnezeu a binecuvântat-o. Îi mulțumim.

Ultimă sarcină

M-am așezat în mașină încălzită cu miros vechi de cartofi prăjiți. Mereu existau câțiva sub scaunul unde copiii îi împrăștiau , dar ei erau plecați acum. Nu știam unde anume. Priveam prin parbrizul murdar la clădirea din fața mea și citeam cuvintele de pe ușă, din nou și din nou : nașterea planificată. [Nota AFR: clinică de avort] Sudoarea-mi curgea în spatele gâtului dar nu am pornit instalația de aer condiționat. Am vrut să simt căldura. Am vrut să fiu distrasă de durere. Eram mai mult de două luni însărcinată. Era încă timp pentru a ucide copilul. Și ucidere a fost ceea ce a fost. Nimeni nu putea să-mi spună altfel. Am fi avut doi copii. Pierdusem alte două sarcini. Știam cum era să simt un copil crescând în pântece. Micile zvâcniri ca semn al vieții, lovirea unui cot sau a unui genunchi în stomacul meu, sughițurile slabe.

Priveam cum o fată tânără și prietena ei se grăbeau să intre în clădire. Ele s-au strecurat înăuntru închizând ușa în urma lor. Mă întrebam care dintre ele era însărcinată. M-am uitat în oglindă. Aveam 33 de ani. De-abia o adolescentă. Nu am recunoscut femeia din oglindă. Am văzut doar rușine. Am vrut să ies din mașină, dar nu m-am putut opri să nu mă gândesc la spitalul din Florida cu 6 ani în urmă. Am fost dusă de urgență la spital. Sângeram și medicii mă duceau în camera cu ultrasunete să fiu examinată. În cameră era foarte rece și nu m-am putut opri din tremurat. Tehnicianul m-a uns cu ceva în zona din jurul stomacului și a pornit aparatul. Mă așteptam să-mi văd copilașul mort, fără ca inima să-i mai bată, cu trupul nemișcat. Văzusem asta și înainte și eram pregătită. Dar Dumnezeu a avut alte planuri.

Durerea pe care am simțit-o în acel moment a fost una de așteptare, dor și bucurie inexprimabilă. Fiul meu era în viață, era bine, mișcându-și piciorușele. Inima lui bătea. L-am fixat cu privirea, recunoscătoare că îl putem vedea acolo în burtă, îl știam în siguranță și îi auzeam bătăile. Niciodată nu am simțit dragostea cum am simțit-o în acel moment. Dragostea unei mame. Atât de pură. Atât de naturală. Trăsăturile sale nu erau complet dezvoltate. Degetele lui fragile, degetele de la picioare atât de mici. Dar el era fiul meu și știam că va crește pentru a aduce fericire în această lume. Foarte diferită de durerea pe care am simțit-o când mă aflam în mașină în afara clădirii unde se afla cabinetul nașterea planificată. Nu simțeam nicio bucurie, nicio dorință, nicio speranță. Doar disperare și o dorință disperată de a repara ceea ce am pierdut și să îmi recapăt viața.

Divorțul și destrămarea familiei  

Mă despărțisem de soțul meu. O alegere egoistă. Oh, aș putea să vă dau o mie de motive, multe dintre ele de înțeles, poate chiar justificate, dar nu contează. Ideea esențială a fost că m-am despărțit și am început o viață nouă cu un alt bărbat. Nu a durat mult timp când am știut că nu pot trăi cu această alegere. Cei doi copii însemnau prea mult pentru mine. Copiii ar trebui să trăiască într-un cămin stabil unde să crească în încrederea și siguranța dragostei ambilor părinți. Nu am putut trăi cu tristețea pe care am văzut-o la ei încă din momentul despărțirii în acele săptămâni în care au stat cu mine înainte de a-l vizita pe tatăl lor. Confuzia și teama lor au fost poveri pe care nu am vrut să le mai poarte. Așa că am decis să mă împac cu soțul meu.

Era de asemenea vorba de biserica mea. Am părăsit-o de asemenea – un alt episod din viața mea pe care trebuia să îl repar … să îl rezolv …  Primisem câteva scrisori de la liderii bisericii despre faptul că divorțul meu însemna că nu mai eram o mamă pentru copiii mei. Dacă mi-am încălcat legământul de căsătorie, nu mi se mai permitea să mă bucur de privilegiile ce decurg din acesta – privilegiul de a fi mama. Cu alte cuvinte, dacă mi-am lăsat soțul trebuia să-mi las și copiii. Nu mai eram o mamă în ochii bisericii sau a lui Dumnezeu.

Primisem o scrisoare de la soția unui frate în vârstă, spunându-mi “să fac un lucru onorabil și să stau separată de copii până când prin harul lui Dumnezeu mă pocăiesc și trăiesc prin credința în ascultare de Dumnezeu.” Soțul meu îmi scrisese de asemenea că trebuia să “rup orice fel de comunicare și contact cu copiii: nu vizite, nici telefoane, nici e-mailuri și nici scrisori…Tu nu mai ești mama acestor copii.” Am citit scrisorile de mai multe ori și am știut ce trebuia să fac – nu doar din cauza amenințărilor, ci pentru că îmi iubeam copiii. Am vrut ca ei să fie fericiți din nou. Împăcați. Nu voi uita niciodată ziua în care m-am întors. M-am dus la bătrânii bisericii și le-am implorat iertare. Doream să le spun motivele pentru care plecasem, îmi neglijasem căsnicia – cu siguranță unii dintre ei ar fi înțeles – dar nu am făcut-o. Am păstrat tăcerea. Știam ce trebuia să fac și am fost dispusă să o fac. Am fost dispusă să fac ca totul să fie bine din nou.

Ne-am așezat într-o sală de biserică slab luminată. Șase bărbați și eu. Un fel de tribunal. Cu Bibliile deschise în fața noastră. Furia din încăpere era palpabilă. La fel și durerea. Luminile fluorescente clipeau deasupra capului, iar afară plouă. Șiroaiele de ploaie curgeau pe geamuri și tunetul răsună prin munți. Bărbații mă ascultau și spuneau că îmi vor oferi ajutorul de care aveam nevoie pentru a-mi recăpăta căsnicia, pentru a-mi reîntregi familia.

Însărcinată din nou  

M-am întors la apartament pentru a-mi aduna lucrurile, dar în seara aceea am aflat că eram însărcinată. Mă îngrijorasem cu privire la asta și amânăm testul dar nu puteam trăi în negare pentru totdeauna. M-am așezat în baie pe podea, cu genunchii până la bărbie și priveam cum linia roșie se transformă într-o cruce. Lumea mea s-a spulberat. Mă aflam la răscruce de drumuri. Nu puteam păstra copilul și repara căsnicia. Nu puteam păstra bebelușul și copiii mei să se reîntoarcă la mine. Chiar și atunci, nu știam unde sunt. Ei se aflau fie cu oamenii bisericii sau în afara orașului. Nu știam. Soțul meu nu îmi spusese. El pur și simplu i-a luat și mi-a spus că nu mai eram mama lor, că am murit pentru ei. Mă întrebam dacă le spusese cu adevărat că am murit. O parte din mine ar fi dorit să fie așa. Timp de două luni, m-am frământat ce să fac. Am stat în apartamentul meu încercând să mă hotărăsc cum să confrunt viitorul, cum să rezolv ceea ce era distrus. Dar știam că unele lucruri nu pot fi rezolvate. Eram dispusă să-mi pierd un copil, într-un fel. Indiferent de ceea ce alegeam, existau și pierderi, și nu numai pierderea mea dar și pierderea copiilor mei. Ei pierdeau o mamă. Totul se schimbase pentru ei. Nimic nu era corect sau complet. Prin propriile mele alegeri creasem o lume care aducea durere – tuturor. Rușinea, izolarea și vina erau copleșitoare. Dar le merităm. Merităm durerea, pedeapsa, pierderea. Copiii mei nu le meritau. Nici unul dintre ei.

Am luat în calcul varianta de a da copilul spre adopție, dar tatăl nici nu dorea să audă asta. El va crește copilul. Singura alegere era de a da naștere copilului și cineva să îl înfieze fără ca acest copil să mă mai vadă vreodată. Aș fi putut face asta pentru că, potrivit legii, tatăl nu avea nici un drept legal asupra copilului din moment ce noi nu eram căsătoriți.

Mi-aș recăpăta căsnicia. Copiii mei m-ar avea din nou. Dumnezeu m-ar fi iertat. Povestea încâlcită a sentimentelor și consecințelor era un lanț din care nu reușeam să scap. Asta până când m-am gândit la avort. Uciderea copilului. Aceasta ar rezolva totul. Cât de ironic – pe atât de bizar –  nu puteam suporta gândul adopției dar puteam medita la moarte. Cu toate acestea, în acel moment întunecat, mă gândeam că era cea mai bună alegere. Ar fi atât de ușor. Milioane de femei o făceau în fiecare an. Viața mea ar putea continua așa cum era înainte. Mi-aș recăpăta căsnicia. Copiii mei m-ar avea din nou. Dumnezeu m-ar fi iertat. Biserica m-ar accepta înapoi. Familia mea ar fi împreună. Copiii mei ar fi fericiți.

Dar copilul meu ar fi mort.

În cumpănă  

Aș fi în stare să sacrific acest copil pe altarul egoismului meu? Acest copil care creștea în burta mea? Un copil pentru care eram responsabilă? Un copil pe care îl adusesem în lume prin dorința mea de a avea relații sexuale?

Doar să ies din mașină, să-mi păstrez hotărârea, să mă așez pe masă, să închid ochii, să-mi îndoi picioarele și să-i las să mă scape de greșeala mea. În mașină era cald ca într-un cuptor, și mă uitam spre ușă cabinetului naștere planificată prin ceața de căldură de pe capotă. Mirosul de cartofi vechi au adus înapoi amintiri cu copiii mei râzând în zilele când totul era bine. Poate nu perfect. Dar bine. Putea fi din nou așa. Trebuia doar să ies din mașină, să-mi păstrez hotărârea, să mă așez pe masă, să închid ochii, să-mi îndoi picioarele și să-i las să mă scape de greșeala mea.

Am deschis portiera și am traversat parcarea până la ușa de la intrare. Cerul era atât de albastru, și păsările cântau, dar tot ce auzeam era bătaia inimii mele. Tot ce puteam vedea era ceața neclară a clădirii din fața mea. O femeie stând în spatele biroului ridică privirea. “Pot să vă ajut?” întrebă ea. Priveam în încăpere. Fetele care intraseră mai devreme ședeau într-o parte a încăperii. Una răsfoia o revistă. Cealaltă privea la mine. Ochii ei erau umpluți de lacrimi. Ne uităm una la alta – împărtășind un moment comun de vinovăție, de compasiune, de durere – și apoi și-a întors spatele. Nu mă puteam mișca. “Domnișoară, vă pot ajuta?” a repetat femeia de la birou. Am clătinat din cap. “Nu. Îmi pare rău. Nu, nu poți.”

Am plecat și am fugit la mașină. Încă pot auzi clopoțelul de la ușa sunând. Am pornit motorul și am scos mașina din parcare. Nu am putut să o fac. Nu am putut să-mi omor copilul din cauza greșelilor mele mizerabile. Nu știam ce am de gând să fac – nu știam ce puteam să fac – dar trebuia să accept consecințele alegerilor mele. Nu puteam să ucid o viață pentru ca mie să-mi fie mai bine.

Trebuia să-mi înfrunt durerea. Durerea este rezultatul alegerilor greșite. Suferința este consecința păcatului. Dacă suntem dispuși să păcătuim, trebuie să fim dispuși să acceptăm și suferință care vine odată cu păcatul. Fugind de suferință, săvârșind lucruri mai rele pentru a o evita, nu este un răspuns. Aceasta produce mai multă durere, mai multă suferință – poate nu pentru tine, dar cu siguranță pentru copilul pe care l-ai omorât. Nu mi-am ucis fiica. Mi-e rușine că am vrut să o fac – chiar și pentru o clipă. În cele din urmă, nu am putut să o fac. Sângele ei nu trebuia vărsat pentru a-mi face mie viața mai ușoară, indiferent cât de corecte ar fi fost motivațiile mele când ea a apărut în viața mea. Alegând viața mi-a schimbat-o pe a mea pentru totdeauna. Aceasta nu a fost niciodată la fel și fusese dificil pentru că mă luptam pentru a naviga în apele unei vieți distruse.

Femeile care își avortează copiii o fac pentru că ele spun că își doresc o viață mai bună. Dar nu este o viață mai bună pe care și-o doresc – este una mai ușoară. Este o viață lipsită de luptă, fără consecințele alegerilor deja făcute. Este mai ușor. Dar nu e mai bine. Nu este niciodată mai bine. Moartea nu este niciodată mai bună. Dacă aș fi ales să-mi avortez copilul, aș fi ales moartea. Sânge vărsat să spele păcatele mele. O viață luată astfel încât să o câștig pe a mea, așa încât să pot să fiu liberă de consecințele alegerii mele de a concepe acest copil. Dar sângele unui copil nu poate repara niciodată ceea ce este distrus. Un asemenea sacrificiu este o minciună.

 

 

 



Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button