Andrada Ilisan, psiholog: Să combatem ura anticreștină de pe poziții tari, de siguranță, nu prin autovictimizare și izolare
Mă folosesc de observațiile jurnalistului Cătălin Sturza (multe dintre ele foarte utile și binevenite) pe marginea cazului profesorului de religie din Botoșani acuzat că a ”bătut până la sânge un elev, ba chiar l-ar fi dat cu capul de pereți și i-ar fi produs comoție cerebrală, deoarece acesta ar fi acuzat să-și facă cruce.” Multe din acuzațiile ce i-au fost aduse profesorului au fost demontate. Însă, ca de obicei, a iesit în evidență consecventa pasiune a jurnalismului “imparțial” de a rostogoli cu sîrg și surescitare știri false atunci când ele conțin cuvintele magice “religie”, “popă, “biserică”. Consider că puține atitudini sunt mai condamnabile (și mai decredibilizante pentru vocația de luciditate a unui individ/comunitate) ca cea a dublei măsuri. Cînd vine vorba de categoria x sar ca ars, urlu de indignare, cînd vine vorba de categoria y, indignarea mea brusc se lenevește, amorțește, raționalizează, neagă.
Însă eu doresc să insist asupra tipului de reacție (psihologică) din discursul creștin: victimizarea urmată de o izolare, retragere anxioasă (fie resentimentară, fie stingheră) din sânul societății: noi, creștinii vs restul lumii. Apare in mod repetat ideea de “persecuție, “linșaj”, “e GRAV ce se întâmplă”. “Suntem linșați si persecutați”. “Al treilea Reich” etc. Mi se pare că tipul acesta de reacție asumat de creștini: “uite ce ni se întâmplă”, “uite cum suntem persecutați”, “e grav ce li se întâmplă creștinilor” denotă NEAJUTORARE și mai grav, instituie și atitudinea celor din tabăra opusă. Dacă avem o atitudine de tipul: ”NOI, săracii de creștini” atunci, pe cale de consecință, poziția opusă nu poate fi decât: “CEILALȚI ne oprimă”. Dar dacă ceilalți ne oprimă, înseamnă automat că îi investim cu putere. Le întărim poziția, în timp ce ne-o slăbim pe a noastră. Cum fiecare TU e un EU și invers, prin dinamica asta intre grupuri, Ceilalți internalizează aceasta investiție de putere și încep să se simtă puternici/superiori: “Ah, chiar, Noi, ăștia care avem dreptate în legătura cu (nenorociții) Ăialalți, creștinii, popii, profesori de religie, biserica”.
Prin urmare, cred că e absolut necesar ca acuzațiile să fie combătute de pe poziții de siguranță/securitate (fie ea de care o fi, existențială, epistemologică, civică, identitară, doctrinară, axiologică etc). Nu combat de pe poziții de ființă hăituită, paranoică, maniacă, fricoasă fiindcă această poziție a mea asta nu face decât să hrănească poziția oprimatorului. Dacă vreau să ii subminez poziția de oprimator, trebuie să încep să nu ma mai raportez la celălalt ca la oprimatorul meu (focar de putere nocivă). Să nu ne facem iluzii că cei care propagă și rostogolesc cu o plăcere exoftalmică (ochi bulbucați și rictus rânjit) știrile false despre profesorul de religie din Botoșani sunt niște oameni iubitori de adevăr și dreptate. Nu. Sunt hateri de biserică și ipocrizia lor trebuie tratată ca atare. Cum adică “ca atare”? Adică numind-o din start ipocrită, evitând intimidarea, capitularea sau izolarea resentimentară. NOI creștinii, bieții de noi, unici și oprimați, și EI, răi și oprimatori. Ci mai degrabă, NOI, creștinii, împreună cu TOȚI CEILALȚI care țin la judecata corectă, imparțială. Astfel, în loc să ai poziție slabă de oprimat, ai poziție tare in raport cu alți aliați.
Citește și Profesorul de religie e agresor, sau VICTIMĂ?
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
