de Adrian Papahagi, Facebook
„Discriminare” este unul dintre cuvintele cu care stânga terorizează oamenii cumsecade în toată lumea (încă) liberă. Folosirea acestui cuvânt frizează absurdul atunci când o tenismenă depunctată de arbitru se consideră „discriminată” fiindcă e femeie, deși adversara ei este, firește, tot femeie.
Astăzi, judecăți de valoare sau de oportunitate, adică operațiuni logice care țin de discernământ, pot fi stigmatizate ca „discriminare” împotriva cuiva, după bunul plac al hărțuitorilor „corect politici”.
Sigur, a nedreptăți o persoană reală din cauza apartenenței la un grup anume este urât și discriminator.
Pe de altă parte, simpla opinie, eventual argumentată, nu poate constitui o crimă. Crima privește persoane reale, nu judecata asupra unor persoane, fenomene sau date.
De exemplu, a argumenta că instituția căsătoriei are ca scop protejarea vieții care se poate naște în uniunea dintre bărbat și femeie nu este „discriminare” sau „discurs al urii”, ci o simplă poziție rațională și deci legitimă.
În fine, dreptul la opinie și la proprietate nu poate fi limitat de faptul că altă persoană sau un grup de persoane se simt lezate. Dacă un privat nu vrea să-l angajeze pe X în firma lui, indiferent de motivele sale, el nu poate fi acuzat de „discriminare”. Patronul unei firme de mobilă poate considera că meșterii unguri sunt cei mai serioși și pricepuți, și să angajeze doar unguri – pe proprietatea lui, e suveran. Statul, finanțat din banii tuturor, nu are dreptul să discrimineze decât pe criterii de calificare, însă privatul are dreptul să lucreze cu cine vrea: numai modele peste 1,80 m, numai meșteri unguri experimentați, numai tineri sportivi etc.
Folosind așa-zisa „discriminare” ca pretext, se extinde ingerința statului în decizia și opinia privată, se limitează libertatea de expresie, se ocultează concluzii sociologice valabile, se împiedică acțiuni politice legitime, se suspendă judecăți de valoare estetică sau culturală pertinente și, în cele din urmă, se trivializează adevărata discriminare.