Mătușa bunicului, unul din primii doi medici ginecologi bucureșteni / Revista „Pentru viață” nr. 5 – Primăvara 2016

Mătușa bunicului meu a fost unul dintre primii doi medici ginecologi din București. Și-a făcut studiile la Paris. Revenită în țară, se căsătorește cu un ortoped, profesor universitar și medic la curtea regală.

Își construiesc una dintre cele mai frumoase vile din capitală. 12 camere. În casa lor, holurile și scara interioară erau tapetate cu tablouri de Grigorescu. Frecvent se dădeau baluri la care participa toată protipendada și persoane aparținând Curții Regale. Aveau patru servitori, Rolls Royce la scară cu șofer, fermă cu 50 de hectare de teren.

Toate aceste lucruri se petrec imediat după anul 1900.

În paralel cu profesia ei, mătușa face avorturi. După încetarea activității într-un spital de stat, își deschide propriul cabinet ginecologic, unde în continuare face avorturi.

Asistenta ei se stinge din viață după boli foarte grele, rămânând paralizată la pat timp de nouă ani, numai după ce rudele cheamă câțiva preoți să îi oficieze slujba de maslu acasă. S-a chinuit foarte tare.

Mătușa, care își diviniza soțul, trece în primul rând prin durerea de a nu a putea avea copii. Cu toate bogățiile lor, se simțeau săraci.

Soțul face în mod subit cancer și moare în doi ani de la declanșarea lui, fără ca nimeni să îl poată ajuta cu nimic. Amândoi erau medici.

Mătușa face anxietate, în timp comunismul îi ia averile și rămâne să trăiască din vânzarea bunurilor din propria casă.

Nepotul ei de-al doilea, singurul urmaș direct după ea, tatăl meu, împreună cu familia extinsă, o împing pe mama să facă trei avorturi. Se îmbolnăvește de o boală psihică gravă și nu mai poate munci de la 40 de ani. Fratele meu, imediat după ce a lăsat-o pe prietena lui să facă un avort, se îmbolnăvește de altă boală psihică nediagnosticată și nu mai poate munci de pe la 30 de ani.

Eu însămi am făcut o boală în urma căreia am rămas cu un handicap, la vârsta de 16 ani.

În calitate de a treia generație, nu mai putem avea copii nici unul, nici altul și probabil că neamul se va stinge aici.

De la bogăția cu care era înzestrată familia la 1900, iată că suntem în 2016, și cei care au făcut avorturi în familie trec prin niște lipsuri financiare greu de imaginat. Dumnezeu a făcut ca eu și soțul meu să îi putem ajuta cu minimul necesar pentru a exista. Nu au absolut nicio formă de venit. Dar asistăm cu mâinile legate la dezbinarea pe care o produc în sânul familiei din cauza bolii și aici nu putem interveni cu nimic. Doar suferim în tăcere de ani întregi.

Mătușa s-a stins din viață la 84 de ani. S-a retras din societate, a citit singură în fotoliu zeci de ani de la moartea soțului preaiubit și a suferit enorm după dispariția lui.

A conștientizat însă răul produs de avorturi. Toate bunurile de preț pe care le mai avea le-a vândut și banii i-a dat pentru pictura bisericilor, regretând enorm faptele pe care le-a făcut.

A murit în pace, fără chin, în urma unui atac de cord.

Apartamentul în care a fost cabinetul ginecologic unde se făceau avorturi a fost vândut unui cuplu. Soția respectivă nu a vrut să aibă copii și a avortat toți copiii care trebuiau să se nască. Imediat după ce a împlinit 40 de ani, a făcut cancer la sân, mai multe operații și apoi schizofrenie. S-a chinuit îndelung până să moară.

Statul a făcut să fie demolat acel apartament. Problemele s-au complicat. Urmașii moștenitori nu au reușit nici până in ziua de astăzi să ia banii de despăgubire și trăiesc în sărăcie și în lipsuri materiale foarte mari.

Eu, personal, nu am făcut niciun avort, nici chirurgical, nici nu am luat pilula de a doua zi, nici anticoncepționale, care sunt abortive imediat sau duc pe teren lung la avort; dar sunt foarte traumatizată referitor la aceasta temă. Simt suferința acelor copii uciși.

Mă rog mult pentru aceste persoane din familie care au făcut avorturi și pentru acei copii uciși.

Am o pagină pe FB despre avort. În cei doi-trei ani de când am inițiat pagina, am reușit să trimit prin poștă în jur de 100 de cărticele negre de la Editura Bizantină cu Rugăciunea sau Canonul pentru copiii avortați. Doar 100. Deși în România s-au făcut zeci de milioane de avorturi.

Dacă persoanele care au făcut avorturi, atât mame cât și tați, s-ar ruga, ar aprinde o lumânare, ar face o milostenie pentru acele suflete, tinerii din ziua de astăzi nu ar mai privi așa ușor acest aspect. Ar exista o educație din generație în generație. Din păcate, nu este așa. Părinții refuză să vorbească despre asemenea subiect și nu prea ai cum să îi abordezi, că se închid în sinea lor din start.

Nu știu dacă avem la București vreun monument în memoria pruncilor avortați cum sunt în alte țări. Păcat că nu avem o zi în an dedicată special memoriei lor și luptei împotriva avortului.

Ana P., București

Sursa: Studentipentruviata.ro