de Daniela Bălinișteanu
De multe ori ne punem întrebarea, mai ales dacă suntem părinți, de ce are nevoie un copil ca să crească frumos? Bani, familie, lux, educație? Oare e bine să-i oferi ce ție ți-a lipsit în copilărie, sau e mai bine să crească și el cu lipsuri? Ar trebui să-l educăm strict, consecvent, sau să-i lăsăm libertatea să aleagă cum vrea să se comporte?
Petru are un anișor și este al zecelea copil în familia Boghian. S-a născut pe 21 iunie, o zi specială, pentru că și alți doi frați ai săi au venit pe lume în aceeași zi. E un copil curios, frumos peste măsură, care transmite incredibil de multă bucurie. Celor mai mari le face plăcere să se joace cu el și să aibă grijă de el, chiar dacă uneori mai fac năzdrăvănii și o supără pe mami. Petru e norocos, pentru că s-a născut într-o familie în care este iubit și apreciat, o familie numeroasă, care ne demonstrează că se poate și reprezintă un exemplu pentru oricare dintre noi.
Părinții au fost binecuvântați cu cinci fete, după care au venit și cinci băieți. La cei 41 de ani ai săi, mama recunoaște că își mai pierde răbdarea cu năzdrăvanii mai mici, dar povestește, amuzată, cum ei fug în grădină de fiecare dată când fac câte o prostie. Și tatăl provine tot din familie numeroase. Ne-a povestit că și el a crescut alături de 9 frați și a fost învățat de mic copil cu greul: „Eu am fost cel mai mic și am rămas în casa părintească, mi-a rămas ceva pământ, avem grădina, ne descurcăm, nu putem să ne plângem. Am avut și încă mai avem probleme, dar nu pot să zic că nu ne descurcăm, sunt alții care o duc mai rău decât noi. Avem și televizor, avem și un calculator pentru copii, pe care l-au primit de la școală, avem ce să le oferim, nu sunt chiar lipsiți de condiții”. Pe lângă copii, o mai au în grijă și pe mama lui, imobilizată la pat cu probleme de sănătate.
„Încă nu îți imaginezi cât de bogat ești!”
Ei sunt mulțumiți că toți copiii sunt sănătoși și nu au avut niciodată probleme cu ei. Mai mult decât atât, le aduc și multe satisfacții pentru că sunt cuminți, sunt elevi foarte buni, toți fiind premianți. Școlarii cei mai mici deja știau să citească și să socotească când s-au dus la școală, pentru că au prins de la cei mai mari. Iar părinții sunt foarte mândri de ei și sunt bucuroși că, în ciuda lipsurilor, sau poate tocmai mulțumită lor, copiii lor sunt pe drumul cel bun în viață.
„Nu-mi permit eu să-i cresc cum fac alții, să le dau de toate și să-i trimit de mici știu eu pe unde, dar de crescut îi cresc cum trebuie. Am de exemplu nepoți și strănepoți, de la surorile mele, care sunt ținuți pe bani. Și nu-i bine, că banul îl strică pe copil. Am un frate care are trei copii și a fost plecat timp de 10 ani în Spania la muncă. Și au avut copiii tot ce au vrut și acum el se chinuie să-i îndrepte și îi este foarte greu. Nu vor să facă treabă, stau numai la calculator. Ceva, cât de puțin trebuie să facă, nu cine știe ce, nu cum munceam noi când eram mici. Fiecare, după puterile lui mai face ceva trebușoară, nici cum arată pe la televizor, să-ți bați joc de ei, dar nici să stea degeaba”, ne-a explicat tatăl.
Când este vorba de familii numeroase, oamenii reacționează diferit. Cei care prețuiesc familia tradițională apreciază curajul sacrificiului pentru copii și încrederea în planurile lui Dumnezeu. Restul stau deoparte și le judecă „nebunia” și „inconștiența”, fără a se gândi că de fapt ei reprezintă normalitatea creștină. Bineînțeles, vorbim despre familia ortodoxă, cu principii adevărate, nu despre cazurile, destul de numeroase din păcate, în care copii se fac fără noimă, fără a reprezenta rodul dragostei dintre soț și soție.
Revenind la familia noastră, părinții ne-au spus de la inceput că ei sunt foarte mulțumiți de viața pe care o au și nimeni nu a avut nimic să le reproșeze, pentru că nu au avut motive. „Noi suntem de vârste apropiate, doar un an diferență. Și ne-am înțeles foarte bine, nu a fost cu bătăi, cu certuri, cu despărțiri cum vedeți pe la alții. Și apoi, eu îi mai trag pe oameni de limbă, le spun că parcă am fost nebun să fac atâția copii, dar ei mă încurajează, că ei cu doi copii nu se pot descurca cum mă descurc eu cu zece. Mă mai plângeam eu pe la unii-alții că ce mă fac și-mi ziceau oamenii: tu îți dai seama cît de bogat ești? Încă nu îți imaginezi cât de bogat ești!”, ne-a povestit tatăl.
„…tocmai tu, ăla pe care voiam să-l aruncăm are grijă de mine”
În urmă cu 40 de ani, când era și el copil, nu a avut atâtea câte le poate oferi el copiilor lui. Era mult mai dificil atunci să ai grijă de o familie atât de numeroasă decât este acum. „Tata a muncit foarte mult și mult mai greu față de mine acum. S-a chinuit foarte mult, sub orice critică. Se ducea 30 de kilometri la pădure și aducea o căruță de lemne. Nici curent nu avea, casa din stuf, era greu. Acum te mai ajută și statul cu o subvenție, cu o alocație la copii, măcar cât de cât . Atunci n-aveam nimic, nici aparat de radio. Vă spun, avea o căruță cu roate de lemn și așa ne-a crescut, cu căruța aia. Și tot multă lume ajungea la el la poartă să-i ajute până la moară, până pe câmp. Și așa s-a chinuit și ne-o crescut”, își amintește tatăl. El a avut de fapt doisprezece frați, dar trei dintre ei au murit pe la vărsta de un an, fără nici un motiv.
Când a rămas însărcinată a treisprezecea oară, mama sa era deja prea împovărată și ar fi vrut să scape de sarcină, însă a avut grijă Dumnezeu de copil și tatăl lui, aflând de gândurile mamei, a readus-o pe drumul cel bun. Și așa a ajuns, după atâția ani, după ce toți frații lui s-au împrăștiat prin lume, să-i îngrijească pe părinți la bătrânețe. „Mama și-acuma când mă vede plânge în pat și-mi spune că pe nimeni nu interesează, tocmai tu, ăla pe care voiam să-l aruncăm are grijă de mine. Eu am înțeles-o și nu am pus la suflet, că doar nu de prea mult bine voia să facă treaba asta. Am fost și eu în situația de a alege, când s-au adunat mai mulți copii și am zis că nu, orice ar fi, nu renunț la ei”, ne-a explicat tatăl.
Părinții recunosc că mai stau câteodată noaptea și se gândesc la ei, ce vor face, cum se vor descurca, dar își spun că pe pământul ăsta, unde au toți loc să trăiască, și-or găsi și ei locul. Ei nu vor avea niciodată posibilitatea să le ofere un start în viață lipsit de griji, cum cum ar fi să aibă fiecare casa lui, așa că vor trebui să se descurce singuri. Ei, ca ocrotitori și sfătuitori plini de iubire, nu pot decât să-i învețe să se descurce, să muncească cinstit, să nu cadă în ispita banului câștigat ușor și să fie capabili să-și poarte singuri de grijă. Iar primele și cele mai importante exemple pentru copii sunt părinții, care, în cazul de față, le-au dat numeroase lecții de viață, de curaj și de sacrificiu pentru familie, din care ei au multe de învățat.
Spre exemplu, tatăl a refuzat să plece la muncă în străinătate, după o ofertă făcută de frații lui, chiar dacă ar fi câștigat foarte bine, pentru că asta ar fi însemnat să lase familia singură, inclusiv cu bătrâna în grijă, iar el a considerat că nici o sumă de bani nu va compensa lipsa bărbatului din casă. Mai mult decât atît, din ce au ei îi mai ajută și pe alții mai săraci decât ei, pentru că și lor li s-a oferit și încă li se mai oferă ajutor și în felul acesta apreciază ei, dând mai departe. Concluzia părinților a fost una foarte simplă: „Dacă vrei și muncești, se poate și e și frumos”. Dacă vrei să faci voia lui Dumnezeu trebuie să muncești, e nevoie de mult sacrificiu, dar nici mulțumirile nu întârzie să apară și nici greutățile nu mai sunt atât de apăsătoare.
Din cartea Fericiri născute și nenăscute. Mărturii despre viață, de Daniela Bălinișteanu, Ed. Doxologia, Iași, 2013
Foto: Doxologia.ro
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
