Supraviețuitoare a avortului – „Dumnezeu s-a pogorât și m-a protejat de uneltele avortului, deoarece avea planuri mari pentru mine, cei patru copii și 11 nepoți ai mei”
Paula știa că este diferită de celilalți copii, dar nu prea înțelegea din ce motiv. Avea o dizabilitate care îi crea dificultăți la mers și o cicatrice vizibilă pe față. Până la urmă a aflat că acestea sunt defecte din naștere, însă în realitate erau rezultatul unui avort eșuat în urma căruia Paula supraviețuise.
În 1953 părinții Paulei treceau printr-o perioadă dificilă. Le murise o fetiță a doua zi după naștere, iar apoi au avut un băiețel prematur. Tatăl nu avea serviciu și fuseseră multe facturi de plătit cu funeraliile și spitalul. La 8 luni după ce l-a născut pe fratele Paulei, mama acesteia a aflat că este însărcinată.
Doctorul nu o mai primea, deoarece nu își plătiseră toate datoriile. Neștiind ce să facă s-au gândit că singura soluție ar fi avortul. La fel ca multe alte femei care au făcut avorturi, nici mama Paulei nu „a ales” această opțiune.
Presiunea financiară și frica i-au determinat pe părinții Paulei să creadă că avortul este singura opțiune. Aceasta se întâmplă cu foarte multe femei care intră zilnic în clinicile de avorturi. Ele ar avea nevoie de sprijin să depășească această perioadă dificilă, în schimb li se oferă doar varianta avortului.
Mama Paulei s-a dus la locul unde se făceau avorturi, interzise în acea perioadă în SUA. Tuturor femeilor cărora li s-a aplicat procedura de întrerupere a sarcinii au avortat la clinică, apoi au plecat acasă, cu excepția mamei Paulei. Cei de la clinică trebuiau să închidă și au trimis-o acasă crezând că va avorta acolo. Paula spune că „dintr-un motiv știut numai de Dumnezeu copilul nu a fost avortat nici la clinică, nici ulterior acasă”. Paula s-a născut în februarie 1954. Cântărea 1.5 kg, și avea piciorul stâng răsucit către față și gât. Mama ei i-a povestit cum i-a legat piciorul diform lângă cel sănătos pentru a se îndreapta și a putea merge.
Până la vârsta de 13 ani Paula a mers periodic la un „spital pentru copii ologi”, așa cum îl numește ea. Își amintește că trebuia să poarte pantofi ortopedici. Aceștia erau de culoare maro, foarte urâți, „nu tocmai ce și-ar dori o fetiță să poarte”.
La școală copiii se legau de defectele ei fizice numind-o Frankestein, șchioapa, față cu cicatrici și îi spuneau că poartă pantofii fratelui mai mare. Pe lângă bătaia de joc a celorlalți copii, Paula a trebuit să se lupte și cu problemele fizice. Nu putea să meargă sau să alerge bine, iar orele de sport erau o problemă. Cu timpul copiii de la școală s-au obișnuit cu ea și au început s-o accepte cum era, iar bullyingul s-a oprit. Paula și-a descoperit chemarea pentru muzică și biserică, unde a fost imediat acceptată.
După ce s-a căsătorit Paula a avut 4 pierderi de sarcină la rând, pe care le lega cumva de „defectele ei din naștere”. Doctorii i-au spus că este foarte puțin probabil să poată avea copii, însă așa cum spune Paula „Dumnezeu a avut ultimul cuvânt” și a până la urmă Paula a avut 4 nașteri reușite. Vederile ei pro-viață s-au cimentat după ce l-a născut pe cel de-al patrulea copil. Apoi la 30 de ani Paula a aflat de la mama ei adevărata cauză a „defectelor din naștere”. Aflând că a supraviețuit unui avort eșuat Paula nu a mai avut nicio îndoială că Dumnezeu a veghet asupra ei încă dinainte de a se naște. Acum la 65 de ani când se uită în urmă își amintește cum Dumnezeu a protejat-o de multe ori în viață sau a folosit-o pentru cinstirea Lui.
Paula se folosește de povestea vieții ei pentru a ajuta femeile să aleagă viața, spunându-le că „Dumnezeu nu face greșeli”. Ea le amintește că dacă ar fi murit în urma avortului, nu ar mai fi putut să îndemne femeile să aleagă viața. Paula nu are resentimente față de părinții ei sau de cei de la clinica de avorturi și crede că totul s-a întâmplat cu un scop. „Dumnezeu s-a pogorât și m-a protejat de uneltele avortului, deoarece avea planuri mari pentru mine, cei patru copii și 11 nepoți ai mei”.