Să ne rugăm pentru Elena, presată să avorteze. „Te dau jos de pe masă golită de conținut și golită de viață, golită de sens. Nefiresc să i se răpească mamei rațiunea pentru care tot trupul ei începuse să lucreze” / Mărturii despre criza de sarcină #63

de Roxana Batariuc, Facebook

Eu nu pot să iscălesc, să iau niște pastile și… să aștept un avort spontan. Eu nu pot să omor un suflet. Nu mă lasă inima să fac așa ceva.

I-am spus să-i spună exact asta și lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu pot să omor un suflet! Inima de mamă cu care Tu m-ai alcătuit nu mă lasă!“

Noi n-avem organe cu care să decidem așa ceva. Căci inima nu ne lasă iar mintea strigă și ea să nu faci asta. Doar că cine știe ce luptă se dă acolo, de se întunecă una sau amândouă și se ajunge la faptă. Ce avalanșă de gânduri trebuie să cadă pe sărmanele femei care ajung să creadă că asta e singura ieșire. Și ce zbatere după aceea că nu s-a terminat totul așa cum au crezut. Că deși „problema” copilului nu mai e, rezolvarea n-a venit.

Cunosc o femeie care și-a avortat copilul pentru că soțul nu era pregătit. Săraca femeie, ce-a mai luptat să-l convingă! Dar ăsta nu și nu! De parcă el și-a câștigat dreptul la viață prin vreun merit deosebit și acum era în măsură să hotărască destine. Cu gândul la pacea (!?) din familie a mers să facă avort. Când s-a întors acasă și i-a văzut fața mulțumită n-a mai putut să-l rabde. Nu-i mai suferea nicio expresie a feței, căci ca să-i tihnească lui și-a omorât copilul.

Degeaba au așteptat să mai vină altul.Se pare că unul singur le fusese dat și și pe acela l-au omorât. Au divorțat până la urmă căci nu se mai sufereau unul pe altul. Ea zicea că el a pus-o, el îi răspundea că cine a pus-o să se ia după el.

Fiecare femeie are tainele ei. Cu unele merge la preot, cu unele în mormânt. Își cară după ea suferințe nespuse cu voce tare căci din cei ce aud câți se găsesc să-i fie alături? Judecăm omul, dar noi nu știm lupta lui pentru că noi nu-i trăim viața.

Judecăm mai aprig femeia cum de-a putut, cum de-a făcut, dar noi nu știm durerea ei. Să fim realiști : copiii se fac în doi, dar avortul ca și nașterea se fac doar de femeie. Nu știe bărbatul cum a simțit femeia că se smulge viața din ea. N-are cum bărbatul să simtă cum a simțit femeia că i se răscolește toată ființa când se răzuie din pântece orice urmă din ce a fost copilul ei.

Unei prietene sarcina i s-a oprit din evoluție și nu a avut încotro decât să meargă s-o chiureteze. Trebuia curățat totul acolo ca să nu se complice lucrurile și să moară și ea. A fost distrusă pentru că în viața ei nu s-a gândit că va ajunge să facă asta. Deși cu anestezie locală, a zis că a simțit tot. Nu simțea durerea ci doar ce face medicul, cum trage, cum smulge, cum curăță, cum caută să nu mai rămână nimic.

Te dau jos de pe masă golită de conținut și golită de viață, golită de sens. Fiecare operație de genul acesta pune femeia în starea de lăuză dar fără copil. Organismul ei reacționează. A avut pui cuibărit în pântece, a dat drumul la hormoni care să-l țină, să-l ajute să crească, a început să dea semne în tot trupul că acolo în pântece e viață și toată ființa de femeie răspundea că da și se pregătea s-o poarte. Și dintr-o dată se pune punct. Nefiresc și de neînțeles pentru organismul mamei ca să i se răpească rațiunea pentru care tot trupul ei începuse să lucreze.

Nu degeaba se spune că avortul te face mama unui copil mort. Și poate că ai trăi cu durerea că a murit înainte de a se naște dacă ai avea conștiința împăcată că tu n-ai făcut nimic care să pună capăt vieții lui.

Oameni buni, să ne rugăm pentru Elena și pentru pruncușorul care crește în pântecele ei. Să ne rugăm pentru ea, căreia inima de mamă îi spune să-l păstreze, și pentru copil, care se pare că ar avea mari probleme de sănătate. Să ne rugăm să-i scoată Dumnezeu la liman.