Regizorul Ivona Boitan despre cum a pus în scenă martiriul lui Brâncoveanu

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a avut 11 copii. Cei patru băieți ai săi și ginerele au fost decapitați sub ochii lui. Aceasta l-a făcut pe poetul și teologul Ioan Alexandru să-l declare, în anul 1990, drept patronul spiritual al mișcării pro-viață din România. Articol inițial publicat de Qmagazine.ro sub titlul „Regizorul Ivona Boitan despre cum a pus în scenă martiriul lui Brâncoveanu”

La 22 ianuarie 2018, la Casa Centrală a Armatei din București a avut loc o reprezentație a spectacolului Brâncoveanu și Ivireanul, iubire de Biserică și neam, regizat de Ivona Boitan, cu un text de Pr. Bogdan-Aurel Teleanu și cu Ana Calciu și Damian Oancea în rolurile principale. În spectacol joacă și Magda Catone, iar Mitropolitul Antim Ivireanu este întruchipat de Mihai Coadă, fostul actor din serialul „La Bloc” care a devenit cunoscut în ultimul timp pentru consecvența cu care urmează o viață creștină.

Piesa îi aduce pe scenă pe toți copiii domnitorului și pune în prim plan drama Doamnei Maria Brâncoveanu, mamă și soție de martiri. Aceasta amintește că domnitorul a avut 11 copii, ceea l-a făcut pe poetul și teologul Ioan Alexandru să-l declare, în anul 1990, drept patronul spiritual al mișcării pro-viață din România.

Ivona Boitan a mai regizat de curând și Candele nestine. Mărturii din închisorile comuniste. Am stat de vorbă cu ea despre cultură, creștinism, valori naționale și starea culturii românești la ora actuală.

Cum vă raportați dumneavoastră, personal, la persoana domnitorului Constantin Brâncoveanu și cât de actual mai este mesajul pe care destinul acestui domnitor ni-l transmite peste timp?

Recunosc că până la întâlnirea cu această piesă nu aveam o legătură deosebită cu Constantin Brâncoveanu, lucru care desigur s-a schimbat odată cu documentarea făcută pentru această piesă. Nu putem iubi ceva despre care nu avem informații. Cu cât știi mai multe despre un om, despre lupta lui, despre pragurile vieții lui, cu atât mai mult îl poți iubi. Sacrificiul familiei Brâncoveanu e de necuprins cu mintea, cu sufletul. Orice părinte va fi de acord. Este o figură memorabilă nu doar prin profunzimea sacrificiul dar și prin valoarea de patrimoniu lansată. Practic în Brâncoveanu avem un liant al societății laice cu cea religioasă. Unii îl admiră pentru credință și sacrificiu, alții pentru stilul arhitectural și dezvoltarea culturală specială pe care ni le a lăsat. Farmecul piesei noastre cred că constă tocmai în această abordare umană, caldă și cu atât mai emoționantă. Momentele care preced luarea unei decizii extraordinare, aceea de a merge nu doar până la sacrificiul propriu, ci mai departe, la sacrificarea copiilor.

Replica cheie: „La ce mi-e bună pilda, de n-o urmează nimeni?”

Se mai joacă piese cu subiecte din istoria României? Unde? Și ce statut mai au valorile legate de identitatea națională la aproape trei decenii după căderea comunismului?

Compania teatrală Zona și-a propus o Trilogie Națională, pe care am inaugurat-o cu Brâncovenii, a urmat apoi „Candele nestinse”, dedicată perioadei comuniste, și o a treia, care e în lucru, dedicată Marii Unirii, al cărei titlu de lucru e „În drum spre Iași” și a cărei premieră va avea loc la începutul lui aprilie.

În anii 1950, România a fost o țară decapitată, că tot vorbeam de Brâncoveni, iată legătura… Decapitată în sensul că tot ce era cap, inteligență, conștiință, era târât în beciurile Miliției și ale Securității. O inversiune completă. Ceea ce ar fi trebuit să fie sus, la lumină, să conducă și să dea sens, era redus prin forță la tăcere, la întuneric și la liniște. Cel puțin asta s-a dorit. Dacă s-a reușit sau nu, rămâne de văzut. Practic, deciziile noastre de astăzi fac ca acțiunile lor de rezistență și curaj să se dovedească utile sau zadarnice. Dacă noi călcăm în picioare valorile pentru care ei au murit, răspunsul e…

Replica cheie: „Pentru nimic se dau cinci ani.”

Ați scris și regizat și piesa „Candele nestinse…”, pe care o caracterizați ca „o piesă anticomunistă”. Ce v-a inspirat să o faceți?

Anul Centenar trebuie să fie pentru noi toți unul al bilanțului. În primul rând, să ne informăm, să știm ce s-a întâmplat atunci, să recuperăm golurile lăsate de istoria predată de comuniști, istorie trunchiată și cu accentele puse părtinitor. Din fericire, librăriile au azi au o ofertă bogată și variată pe  acest subiect.

Iar după informare să stăm față în față cu acele modele și să ne vedem cu adevărat . Cum stau eu, dacă e să mă reflect în Ioan Ianolide, sau în Sandu Tudor, sau în modelul generalului Averescu, sau Dragalina sau Ieremia Grigorescu… Am eu curajul mărturisirii și al luptei? Mai văd eu în pământul ăsta tot ADN-ul bunicilor mei? Simt eu că el, pământul, îmi vorbește, că am o legătură afectivă cu el, sau e doar un boț de humă pe care pășesc cât voi mai face umbră pământului sau până îmi iese viza? …Pentru o viață de om, o sută de ani e mult. În termeni istorici, însă,e puțin. A trecut puțin timp de când am fost curajoși, eroici și dispuși la sacrificii. Mai suntem?

Vorbiți-ne puțin despre comunism ca stare de spirit și, eventual, dacă nu cumva există o nefericită actualitate comunismului din acest punct de vedere.

Comunismul e un fenomen parșiv. L-am trăit fără să-l înțeleg. Acum nu-l mai trăiesc, dar fac eforturi să-i surprind natura. Pentru mine, personal, e un subiect de meditație. Are multe fețe, toate hâde în profunzime, dar îmbrăcate în idealuri. De asta e important să-l studiem, să-l aprofundăm, ca să nu ne lăsăm din nou păcăliți. Aici cred că e adevărata putere a piesei noastre, „Candele nestinse”: că, în câteva minute, îți arată odioșenia comunismului, te face să-l înțelegi în profunzime. Un student mi-a spus că, oricât a citit despre comunism, abia la spectacolul nostru l-a înțeles.

Care sunt dificultățile cu care vă confruntați din punct de vedere al managementului cultural atunci când vreți să puneți în scenă subiecte precum cele pe care le-ați tratat de curând?

Suntem ca niște somoni care înotăm împotriva curentului ca să ne asigurăm viitorul, continuitatea.  O facem cu bucurie și efort, știind că ceea ce facem are sens. Când lucrezi în regim de teatru independent, trebuie să te ocupi de tot. De la închiriat sala de repetiții și spectacol și până la costume, promovare, vândut bilete. Nu faci toate acestea dacă nu crezi în proiectul tău. Este pasiune în stare pură. Orice dramaturg, actor, regizor, scenograf implicat în teatrul independent e un om pasionat de ceea ce face.

Ce mesaj aveți pentru cei care citesc aceste rânduri? Cum i-ați chema sau invita la piesele de teatru despre care tocmai am vorbit și la altele asemenea acestora?

După cum spuneam, cantitatea de pasiune pe centimetru pătrat la teatrul independent e copleșitoare. Spectacolele Companiei de teatru Zona sunt și vor fi spectacole de substanță, spectacole intense, vii. Ele sunt genul acela de spectacol care te urmărește mult timp după ce ai ieșit din sală. Actorii sunt remarcabili și, aș risca să spun, speciali prin lumină și curățenie. Adică au o calitate actoricească dublată de una umană. Ei cred în lucrurile pe care le susțin, nu doar joacă un rol, conștiința lor nu e lăsată la garderobă, e activă pe scenă.

Vă invit să vă convingeți pe 26 martie la ora 17:
„Candele nestinse”
Textul și regia: Ivona Boitan
Distribuție:  Ana Calciu, Tomi Cristin, Bogdan Iacob, Damian Victor Oancea
Scenografia: Ileana Zirra
Sound design: Iulian Olteanu
La Teatrul de Artă, Str. Sf. Ștefan nr. 21
Rezervări la tel. 0724575463 sau 0728848296

O RECENZIE DE PE FACEBOOK:

Anca Ancs

„Candele nestinse” mi-a dat sansa unor reflectii mai adanci despre ororile comunismului si m-a facut sa imi doresc sa aflu mai multe despre valorile strivite in inchisorile regimului, dincolo de niste simple date biografice.
Am apreciat ca abordarea piesei e una senina, chiar optimista, fara sa isi propuna sa ma socheze, in ciuda temei dramatice. Desi spune simbolic povestile sperantelor ucise, „Candele nestinse” este de fapt despre victoria sperantei si mi-a transmis, asa cum sugereaza si numele, lumina.