povestire și ilustrații de Veronica Iani
În ogradă era mare agitație. Gâștele sâsâiau și dădeau din aripi. De obicei, la ora aceea a dimineții, era liniște, însă, de data aceasta, viața comunității fusese perturbată. Dar care era motivul agitației? Un ou. Cum un ou? Un ou e un ou, de ce ar isca așa forfoteală? Da, dar nu era orice fel de ou.
De dimineață, când de abia răsărise soarele, iar gâștele își întindeau tacticos aripile, se auzise un țipăt disperat. Mă rog, un sâsâit disperat:
– Ajutor! Ajutor!, începu să strige una din gâște.
În câteva secunde, toate suratele ei o înconjuraseră.
– Dar ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?, își arătară ele îngrijorarea.
– O…O…, doar atât reușea ea să spună.
– O.., ce? Ce vrei să spui? Ai ceva în gât?
– Chemați repede un doctor, se îneacă, își dădu repede cu părerea o gâscă mai bătrână și experimentată. O fi tras-o curentul la baltă. Și doar vă spun de atâtea ori să nu mai stați atât cu capul sub apă. Când eram eu tânără…, vru să continue ea o poveste plină de învățăminte din tinerețea ei.
Dar acum nimeni nu avea chef de așa ceva. Surata lor suferea și trebuia ajutată. Câteva chiar se apucaseră să aplice niște tehnici de resuscitare văzute pe o pagină de ziar ce plutea într-o zi pe baltă.
– Țineți-o de aripi. O să îi apăs pe abdomen iar altcineva să înceapă să îi facă respirație cioc-la-cioc, strigă un gâscan voinic.
– Lăsați-mă în pace, vă rog. Nu am nimic, mai apucă ea să spună, dar asta de abia după ce primi câteva ghionturi în stomac. Uitați ce am făcut aseară, arătă ea înspre cuibul ei plin de ouă.
– Da, niște ouă. Ce să vedem?
– Da, dar printre ouă este și altceva, ce nu arată a ou. Eram obosită aseară și nu m-am uitat în cuib după ce am făcut și ultimul ou.
Toate capetele se îngrămădiră asupra cuibarului, pentru a vedea despre ce e vorba. Ochii li se măriră brusc, mai să le sară din orbite, când au văzut grozăvia. Surata lor făcuse ceva ce nu prea arăta a ou. În loc să fie oval, ca orice ou normal de gâscă, avea o formă de cub. Ce e drept, cu capetele rotunjite, dar cub.
– Are formă de cub, spuse gâscanul ce se îndeletnicea cu lecturarea hârtiilor găsite prin ogradă sau pe islaz.
– Cub, necub, ăsta nu e ou, strigară indignate gâștele. Așa ceva nu s-a mai văzut vreodată.
– Păi eu deja am început să-l clocesc. Cred, totuși, că din el va ieși un boboc. L-am scuturat și așa se pare, spuse cu jumătate de sâsâit cea care făcuse oul-cub.
– Mda, așa se pare, dădu verdictul gâsca cea bătrână și experimentată. Dar nu ne putem asuma niciun risc. Cine știe ce ar putea ieși din el. Un boboc cu patru capete? Câte un cap pentru fiecare colț al cubului. Nu, nu. Nu putem permite așa ceva. Vă dați seama ce s-ar putea întâmpla apoi. Gâsca cea cu patru capete ar face apoi și alți pui ca ea și ne va umple ograda de ciudățenii. Vom ajunge de râsul curcilor.
Se făcu liniște. Toate gâștele păreau să analizeze situația. Însă, în liniștea din ogradă se auzi un cântec:
– Cu-cu! Cu-cu!
– A, uite un cuc. Asta ne mai trebuia acum pe cap. O să meargă și o să le povestească tuturor despre nenorocirea noastră. Or să râdă toți de noi. Aruncați cu ceva în el, ca să plece, spuse, zburlindu-și penele din vârful capului, gâsca experimentată ce devenise lider de opinie.
– Poate ar fi mai bine să-l întrebăm pe el dacă a mai văzut un astfel de ou, spuse mama oului. El își lasă oul de fiecare dată în alt cuib. Cred că a văzut multe ouă la viața lui.
– Bine, fie. Chemați-l!
Auzind că este strigat, cucul coborî în mijlocul lor.
Se uitară la el destul de circumspect. Culoarea lui ștearsă și reputația de a-și lăsa ouăle prin cuiburi străine nu le prea inspira încredere. L-au întrebat totuși ce părere are despre oul-cub.
– Măi, să fie, spuse el după ce examină oul. Cu siguranță este ou, dar așa ceva nu am mai văzut vreodată. De abia aștept să văd ce o să iasă din el.
– Nu va ieși nimic, declară hotărâtă gâsca experimentată, ridicând și o aripă pentru a întări cele spuse.
– Păi din orice ou iese ceva, orice formă ar avea, spuse cucul. Îndrăzneala lui însă le enervă pe gâște. Cum își permitea el, un simplu cuc iresponsabil, să își dea cu părerea în astfel de probleme?
– Gata, mulțumim, domnule cuc. Puteți pleca. Noi deja am luat o hotărâre. Acest ou-cub, sau ce o fi, va fi dus departe de ograda nostră. Nu vrem să stricăm integritatea neamului, spuse gâsca ce își atribuise rolul de lider. Cred că nu are nimeni ceva de obiectat la această decizie. Mai trebuie să supunem la vot? Să ridice aripa cei care vor să păstrăm oul.
Nimeni însă nu avu curajul de a fi de altă părere decât restul cârdului. Doar mama oului încercă să spună timid ceva, dar nici ea nu a ridicat aripa. Astfel, soarta oului fu hotărâtă. Va fi dus departe pe islaz.
– Vreți să vă ajut eu?, propuse cucul. Sunt obișnuit să car ouă și, pentru că zbor, pot să îl duc suficient de departe.
Toată lumea fu de acord, așa că, de-abia ridicându-se de la sol din cauza greutății oului, cucul dispăru în zare. Toate gâștele răsuflară ușurate și reveniră la activitățile lor zilnice, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar mama oului rămase cu ochii pierduți în zare. „Poate că totuși nu ar fi avut patru capete”, se gândi ea. „Și, până la urmă, chiar și cu patru capete, ar fi fost un pui drăguț.” Era însă prea târziu pentru regrete. Cucul nu se mai vedea.
Să revenim la cucul nostru, ce de abia mai zbura, cu limba atârmându-i afară și cu penele ciufulite.
„Uite cum mă chinui eu acum. Nu puteam să stau liniștit și să îmi văd de treabă? Dar nu, conștiința asta a mea îmi dă tot felul de bătăi de cap. Să nu mai spună cineva că suntem iresponsabili. Da, lăsăm ouăle în alte cuiburi, dar nu le aruncăm pe câmp. Căutăm de fiecare dată un cămin cald pentru ele. Și dacă nu e oval oul, acum să îl aruncăm? Dar ce mă fac eu acum cu oul ăsta? E prea mare ca să îl pun pe furiș într-un cuib de pasăre. Ouăle de cuc sunt micuțe și nici nu sunt observate atunci când sunt strecurate. Ăsta distruge cuiburile dacă îl pun în ele.
SIngura soluție ar fi să îl clocesc eu, dar cine a mai auzit de cuci care să clocească ouă? Iar apoi ce să fac cu puiul? Noi plecăm iarna în țările calde. Ar însemna să îl las singur. Cine o să aibă grijă de el?”
Cam astea erau gândurile cucului ce se oprise și se uita la ou scărpinându-se cu o aripă în vârful capului.
– Ei, asta e. O să văd eu ce fac. Trebuie să mă apuc repede să fac un cuib destul de mare.
Spre seară, totul era gata, iar cucul se așeză cu grijă pe ou, întinzându-și aripile, pentru a-l acoperi în întregime. Vai, dar ce greu e să clocești un ou! Ba îți amorțește un picior, ba o aripă, ba ți se face sete sau foame. Dar, până a doua zi, nu se mișcă de pe ou. Nu putea risca să lase oul să se răcească. Doar ziua pe la amiază se mai ridica de pe el, dar asta doar pentru a mânca pe fugă ceva. Însă, după câteva zile, se auzi un zgomot din interiorul oului. Apoi apăru o mică fisură care deveni tot mai mare, iar un cioculeț reuși să spargă găoacea. Emoționat, cucul aștepta să vadă cum va arăta puiul. Aha, nu avea patru capete ci doar unul, ce e drept, nu foarte rotund. Mda, avea un cap în formă de cub, dar asta nu îl făcea să arate deloc urât. Era doar altfel decât alte capete. Ba chiar era tare haios!
– Bună, eu sunt cucul Cuc.
– Cu-cu, răspunse bobocul.
– Vai de mine! Dar tu trebuie să spui ga-ga. Nu ești cuc. Eu doar te-am clocit. Nu știu ce voi face cu tine.
– Cu-cu, spuse iar bobocul.
– Vai, mai că-mi vine să plâng, deși cucii nu obișnuiesc așa ceva. Bine, bine, vei rămâne cu mine. Acum trebuie să-ți caut de mâncare. Oare ce mănâncă gâștele? Sper că nu trebuie să învăț și să înot.
Astfel, cucul nostru a adoptat micul boboc și, încetul cu încetul, a învățat cum să aibă grijă de el. Nici nu vă dați seama ce înseamnă asta. Cucii nu au grijă decât de ei, dar, de dragul micului boboc, cucul Cuc a renunțat la confortul lui și nu mai cânta toată ziua fără nicio grijă, sărind de pe o creangă pe alta. Dar, chiar dacă uneori îi era greu, se simțea minunat știind că salvase viața cuiva.
Încetul cu încetul, săptămânile au trecut, iar bobocul era acum un mic gâscan cu pene albe și lucioase. Capul îi rămăsese însă tot în formă de cub. Cucul îi povestea în fiecare zi despre locurile pe care le vizitase, astfel că micul gâscan știa o mulțime de lucruri.
Totul ar fi fost minunat dacă nu ar fi început să se răcească vremea. Cucul se gândea cu disperare că va trebui să plece în țările calde. Dar nu îl lăsa sufletul să-și lase puiul adoptiv singur. Așa că se hotărî să rămână, chiar dacă asta va însemna moarte prin înghețare. Măcar până la iarnă puiul va ajunge suficient de mare.
Dar, cum soluții se găsesc întotdeauna, micul gâscan a venit cu o idee salvatoare. Cucul va sta sub aripa lui. Doar capul îl va ține afară pentru a putea respira.
Problema fiind rezolvată, și-au văzul liniștiți de treburile zilnice. Însă, într-o dimineață, când soarele de abia începea să răsară, fură treziți de niște țipete disperate de gâscă. Ce să vezi? Chiar în fața lor apăru o vulpe ce ținea în gură un pui de gâscă ce se zbătea și striga disperat. Fără să mai stea pe gânduri, micul nostru gâscan a sărit în picioare și s-a așezat chiar în fața vulpii. Cucul a scos și el repede capul de sub aripă pentru a vedea ce se petrece. Vă dați seama ce sperietură a tras vulpea trezindu-se deodată în fața ei cu o gâscă cu două capete? Unul pătrat și altul de cuc. Unul făcea: Ga-ga!, iar altul: Cu-cu! Așa grozăvie nu mai văzuse în viața ei. S-a oprit și, de spaimă, a rămas cu gura deschisă, prilej folosit imediat de gâscă, ce fugi repede spre ograda de unde fusese furată. Când și-a revenit nițel, a luat-o și vulpea la fugă, dar în direcția opusă.
În ogradă, jale mare. Toată lumea plângea după puiul ce fusese răpit. Cea mai îndurerată era însă mama lui. Cum de nu avusese mai multă grijă de el?, își reproșa ea întruna.
Dar iată, printr-o crăpătură de gard intră chiar puiul răpit!
– Mamă, mamă!, se repezi el spre mama-gâscă. Am scăpat.
– Cum, cum ai scăpat?, se îngrămădiră toate gâștele din curte în jurul lui. Nimeni nu a mai scăpat din colții vulpii.
– Stați să vă povestesc. În timp ce mă ducea spre vizuina ei ținându-mă în gură, în fața noastră a apărut o arătare atât de ciudată, încât vulpea s-a oprit pe loc îngrozită și, de spaimă, a deschis gura. Dacă nu mi-ar fi fost atât de groază că mă va mânca vulpea, aș fi fost și eu la fel de îngrozit de arătarea aceea albă din fața noastră. Știți, avea două capete. Unul mare și pătrat, iar altul mai mic și gri. Și scotea niște strigăte tare ciudate. Arăta a gâscă, dar avea două capete.
O liniște adâncă se lăsă. Nicio gâscă nu mai spunea nimic. În cele din urmă, începu să vorbească gâsca cea experimentată.
– V-am spus eu. Ar fi trebuit să distrugem oul. Vedeți? Acum trăiește. Cât credeți că îi va lua ca să vină la noi în ogradă? Ne va face de râs. Cred că are mintea în colțuri din cauza capului pătrat.
– Tu să taci din gură!, se repezi spre ea mama puiului răpit, care era și mama gâscanului cu cap pătrat. Am regretat enorm că nu am avut curajul să păstrez oul. Mi-am pierdut atunci un pui și acum era să mai pierd unul. Dar, culmea, el a fost salvat chiar de puiul pe care noi am vrut să-l omorâm. Ce dacă are două capete? Eu mă duc după el și să nu îndrăznești să mă oprești. Va sta de acum înainte cu mine. Bineînțeles, dacă va mai vrea, spuse ea cu glas tremurând.
Plecă împreună cu puiul care tocmai fusese scăpat din ghearele morții, dar urmată și de alte gâște cuprinse de remușcări. Gâsca experimentată se duse nervoasă la ea în coteț, fără să mai spună nimic.
Iată că alaiul gâștelor ajunse la locul în care își făcuseră culcușul micul gâscan cu cap pătrat și cucul. Auzind gălăgie, au ieși repede afară. Întâlnirea a fost foarte emoționantă. S-a lămurit repede și misterul celui de al doilea cap după ce cucul a ieșit cu totul de sub aripă. Gâscanul cu cap în formă de cub și-a iertat mama și a fost de acord să se întoarcă în ogradă. Evident că l-a luat și pe cuc. Acesta nu mai stătea decât noaptea sub aripa lui, dar asta doar de dragul micului gâscan. Acum putea zbura fără nicio grijă, căci mama-gâscă îi făcuse o hăinuță din puf de gâscă și care era tare călduroasă. Ar fi putut rezista chiar și la Polul Nord cu haina aceea, îi spusese gâscanul, care citea multe cărți și reviste. Dar cucul nu mai dorea să plece nicăieri de lânga noua lui familie de gâște.
Așa că, dacă iarna o să vedeți vreo pasăre cu capul gri, cu corpul acoperit de puf alb de gâscă și cântând Cu-Cu, să nu vă speriați. Este doar cucul nostru. Mic, dar cu o inimă mare.
Vara e posibil să îl găsiți pe baltă, stând la soare pe spatele unui gâscan cu cap pătrat.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
