„Mi-au zis doctorii că pot să fac avort, pentru că e simplu la mine – pe motive medicale, chiar și la 6 luni”/ Mărturii despre criza de sarcină #54
Numele meu e Mariana. Am 44 de ani. Sunt căsătorită şi sunt mama a patru copii minunaţi, o fată şi trei băieţi.
Am crescut într-un mediu oarecum toxic pentru un copil. Mama mea nu era un exemplu prea bun de urmat şi nu intenţionam să îi calc pe urme. Îmi promisesem în sinea mea că o să fiu altfel şi decât fetele cu care mai ieşeam, pe atunci numindu-le „prietene”.
Povestea mea începe de pe la 19 ani, când lucram la o brutărie. Costel lucra ca portar la o fabrică lângă care vindeam şi eu covrigi. Mă ochise şi le spunea prietenilor lui pe atunci, când se uita la mine: „Cu fata asta am să mă însor!” Şi, după două săptămâni, m-a şi luat de nevastă. Bineînţeles, nu ştia nimeni şi chiar au avut parte de o surpriză toţi când am trimis invitaţiile la nuntă.
Eu, la vremea respectivă, vorbeam cu un alt băiat. El era în armată. L-am sunat şi i-am zis simplu: „M-am măritat!” Mi-a zis clar că sunt nebună! Eram prieteni, venea la mine şi eu n-am vrut „să se meargă prea departe”, aşa cum se aştepta şi cerea el. La un moment dat, mi-a zis că regretă că „nu a făcut nimic cu mine” pentru că aşa ştia sigur că nu mă mai mărit.
A fost o nuntă cu mare fast şi s-a adunat o grămadă de lume. 29 februarie 1992. Era o vreme superbă afară. S-au simţit cu toţii foarte bine, se vedea după modul în care făcuseră hora. Se auzea muzică şi nu ştia nimeni cine s-a măritat. Au ieşit toţi din bloc şi se uitau la noi ca la felu’ doi.
Rochia mea de mireasă a fost perfectă din prima. Am intrat în magazin şi am ieşit direct cu ea.
Am locuit o perioadă la ţară, cu chirie, pentru că n-am vrut să stăm nici cu socrii, nici cu mama mea. La 20 de ani a venit şi primul nostru copil, o fetiţă. La 22 al doilea, la 24 al treilea şi la 27 al patrulea. Eram extrem de slabă, nu puteam să port sarcinile şi făceam injecţii cu hormoni.
Pe fetiţă era s-o pierd dintr-o simplă poftă de piftie.
Cu al doilea copil am stat 2 luni în spital. Începuse într-o noapte să mă doară foarte tare burta. Am mers la spital şi făceam foarte multe tratamente hormonale. N-aveam speranţe că avea şanse mari să trăiască. Medicul îmi calcula pe calendar şi îmi zicea aşa: „Tu trebuie să ţii copilul până la data de cutare. Dacă trece de data aceasta, o să trăiască, dacă nu, nu va trăi.” Zicea că nu se închidea colul uterin. Aveam un doctor foarte bun. Mă duceam la el cu brânză. Eram amărâtă rău, n-aveam nici bani… Nu puteam nici să mănânc. Mi-era foarte rău.
La un moment dat, medicul mi-a zis ceva ce n-am să uit. Mi-a zis:
Auzi, tu, Mariană! Femeile astea stau aici la rând să facă avort… Dacă ar auzi pentru ce te zbaţi tu…
Mă aprecia pentru că voiam cu orice preţ să păstrez sarcina. Mă duceam la control din trei în trei săptămâni. Şi fata n-aveam cu cine s-o las acasă. O luam cu mine şi stătea în maşină. Atunci mi-a dat un tratament ca să nu mă mai doară burta. Specificase să-l ascult întocmai, ca să pot duce sarcina cu bine până la capăt. Am luat pastile şi la două noaptea. Făceam multe injecţii. Făcusem noduli la fund de la atâtea injecţii. La fiecare sarcină am făcut injecţii.
Aveam iminenţă de avort. Puteam să pierd oricând copiii. Mi-au zis şi doctorii că pot să fac avort, dacă vreau, pentru că e simplu la mine. Până şi la al doilea copil mi-au zis că îmi fac avort, că e simplu, pe motive medicale, chiar şi la 6 luni…
Mă uitam la coadă şi vedeam că erau femei care nici măcar nu ştiau ce e acela avort. Era o coadă la avortat…
După aceea s-a stricat vremea. Era periculos să mă deplasez la spital. Nu aveam voie deloc să fac efort. Atunci a învăţat soţul meu să facă injecţii.
Locuiam într-o casă foarte modestă, n-aveam nici lumină, nici apă, nimic n-aveam… aveam anumite ore la care se făceau injecţiile. Eu eram foarte sensibilă. Şi la frig, şi la alimentaţie. După naşteri nu mai aveam nimic. Toţi copiii au fost născuţi la termen. Cu bine.
Ne-am mutat la Bucureşti, la sugestia doamnei învăţătoare a fiicei mele. Văzuse ea în fiica mea ceva şi mi-a zis că nivelul acolo nu corespundea cu nevoile ei, că e fată deşteaptă şi nu-i vede un viitor meritat acolo. Aşa că, datorită unor rude, am reuşit să găsim o casă şi să purtăm copiii la şcoală. Soţul s-a angajat. Făcusem un pact: eu am grijă de gospodărie, el aduce banii în casă. Şi aşa decurg lucrurile de 24 de ani în familia noastră.
Când aveam 35 de ani, m-am îmbolnăvit de cancer mamar. La început au fost doar noduli, tumori benigne în cazul ambilor sâni. La o lună, mi-au zis că la stângul e malign. Am început chimioterapia şi după aceea mi l-au extirpat. Şi am scos sânul cu totul. Mai trebuia să vină o analiză, cum că a lucrat chimioterapia, că radioterapie n-am vrut să fac. Mi-era foarte greu, nu puteam să folosesc mâna… M-am tuns, că părul devenise aproape imposibil de descurcat…
Dar m-am vindecat, după spusele medicilor. Fac analize periodic, totuşi, că nu vorbim despre o răceală aici. La vindecarea mea ţin să cred că au ajutat cel mai mult rugăciunile. Fiica mea mergea frecvent la o mănăstire şi cred că şi faptele ei bune au avut o contribuţie majoră.
La început, când aflasem că sunt bolnavă de cancer, am plâns două săptămâni încontinuu. Eram stăpânită de frică şi groază de chimioterapie.
Când deschideam ochii, de fiecare dată mă bântuia acelaşi gând: „Am cancer! Ce să fac!?” S-au purtat urât şi prin spital şi la un moment dat chiar mi-a zis un medic: „Ai auzit că Angelina Jolie şi-a tăiat sânii şi ai venit şi tu să faci la fel?” Mi s-au interzis multe alimente. Dar nu depind de asta. La un moment dat mi-a zis fiica mea că se roagă foarte multă lume pentru mine şi că o să fie totul bine. Şi atunci am început să mă schimb.
Am avut o viaţă destul de grea. Am stat şapte ani fără apă şi fără curent în câmp. Fata ţine minte. Băieţii sunt puţin mai ignoranţi, că nu prea au simţit lipsurile, erau mici când ne-am mutat… Dar niciodată nu mi-am făcut griji că n-o să am cu ce să-i cresc sau că nu am ce să le ofer. Ne-am luptat şi le-am oferit cât de cât un viitor.
Dumnezeu a lucrat şi ne-a purtat de grijă. Să fii mamă înseamnă să nu fii egoistă. Să te zbaţi şi să pui copiii înaintea ta. Că, dacă era, rămâneam acolo, la ţară, unde n-aveam nici măcar apă. Dar ne-am gândit că vrem să facem din copiii noştri oameni. Acum, fata termină o facultate importantă şi se zbate pentru a salva viaţa copiilor nenăscuţi, fiind preşedinta unei asociaţii. Băiatul cel mare are un loc de muncă bine plătit, ceilalţi doi urmează liceul şi ajută şi ei cu ce pot prin casă şi pe fraţii lor. Nu ascult răutăţile vecinilor, pentru că ştiu destul de bine cum i-am crescut. Au scăpări, ca orice copii, dar nu e nimeni perfect.
Ţin să cred că ei au fost cei care m-au salvat. Şi rugăciunile oamenilor lui Dumnezeu, de la mănăstirea la care tot merge fiica mea.
Mariana, 44 de ani, Bucureşti
Sursa: FemeiFericite.com
Citește mai multe mărturii despre criza de sarcină
Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii
sau îndemnând persoanele cunoscute
care au trecut prin criză de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com
Mărturiile se vor publica la FemeiFericite.com sau AvorturiRegretate.ro
Numele și datele personale nu vor fi făcute publice decât la cerere.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
